Buticul cu flori

Capitolul 7

Îl văd, eram într-o cameră mare cu candelabru și avea o fereastră mare ce ducea în spre balcon, era jumătate acoperită de draperii grele grena. Nu spunea nimic, se uita la stele. M-am alăturat lui, eram îmbrăcată într-o rochie elegantă și lungă, era vișinie, cu modele negre din catifea pe a și din vișiniu, la sfârșitul rochiei ducea într-un degrade în negru. Exact cum doream să fie rochia mea la balul de absolvire. Îmi simte prezența și-mi zâmbea fericit Victor.

- Ne spunem povestea stelelor, dar oare ele ne cunosc povestea? Oare chicotesc? Oare le supără?

Mă trezesc cu un sentiment plăcut, eram în lumea fanteziei pentru că-l visasem. Stai. Ce?! NUU! Jiliian, revino-ți, e Victor. Nu e vis frumos, e coșmar, adu-ți aminte, Jillian. Perfect, acum am realizat că vorbesc singură. Mama bate încet la ușă și intră cu micul dejun pe o tavă.

- Ce-am făcut să te merit ca mamă?

- Ai petrecut iar aseară, dar am auzit de o picanterie și nu am să fiu supărată pe tine. Cine e Victor?

- De unde știi de Victor?

- Când au încercat fetele să te bage în pat mormăiai numai numele ăsta.

- E un tip nesimțit ce umblă cu Laura, zice că-i place de mine.

- Ah, am înțeles, e un adevărat Casanova. Ție îți place de el?

- Nu, normal, plus că e cu Laura împreună, dacă se poate spune așa.

- E băiatul de la ziua Mariei?

- Da.

- Dacă ai spus că e un Channing, se merită deranjul. Draga mea, am încredere în tine și te iubesc enorm, dar dacă data viitoare nu te poți ține pe picioare când vii acasă nu o s-o mai părăsești, acum chiar vorbesc serios. Ai mai învățat limba?

- Da, mă descurc oarecum. Am o întrebare totuși, ce înseamnă "aleasa"?

- Hmm, e o persoană destinată să facă ceva sau să fie ceva. De ce mă întrebi?

- Am auzit într-un context, atâta tot.

- E clar, trebuie să găsești un mediator urgent. Vreau ca până la sfârșitul anului școlar să știi la perfecție pentru a urma o facultate aici. Ai avut noroc că au acceptat să îți predea ție separat.

- Da, știu mamă, voia căuta cât de curând unul.

Iau micul dejun urmărind filmul meu preferat, Tres metros sobre el cielo. Îmi curgea saliva în colțul gurii de fiecare dată când îl vedeam pe Mario Casas. Îmi sună telefonul. Nu îl cunoșteam, dar totuși răspund.

- Bună dimineața! M-ai visat frumos? spune Victor, l-am recunoscut imediat după stilul lui din voce arogant. Puteai să crezi că tipul ăsta până și vorbea arogant?

- De unde știi că te-am visat?

- Nu știam, dar acum sunt sigur. Nu te rețin mult, deși știu că abia așteptai să te trezești auzindu-mi vocea. Voiam să te întreb dacă ești ok.

- Da sunt, mulțumesc mult pentru aseară că m-ai adus.

- Nu la asta mă refeream, chiar ești ok? a urmat un moment de câteva secunde de liniște pentru că habar nu aveam de ce spune. Mi-ai spus ceva aseară, dar nu cred că îți aduci aminte, în fine, nu mai contează. Poți să-mi mulțumești într-o zi cumva, dar să nu uiți că îmi ești datoare.

- Ok, să zicem, dar dacă nu sunt de acord, refuz, nu promit nimic.

- Bun, mă mulțumesc și cu atât. Spusese asta cu atâta siguranță de parcă n-aș putea refuza și închisese apelul, oricum sunt curioasă de ce vrea să-mi propună, deși n-ar trebui.