Buticul cu flori

Capitolul 12

E dimineață. Mă trezesc scăldată în lumina rece a iernii. Theodor nu era lângă mine, deja cred că lua micul dejun. Fac duș pentru a îmi curăța corpul și mintea. Imaginea polițiștilor cum luau corpul Laurei îmi bântuia nopțile, abia trecuse câteva zile de când suntem aici și am început să îmi revin. Mă îmbrac și cobor. Jos mă așteptau toți trei cu un tort mare și au strigat "La mulți ani!" în cor.

- Pentru că nu ai apucat să ai o petrecere de ziua ta, petrecerea a venit la tine, spune veselă Andreea.

- Toată ziua este dedicată ție, replica Daniel.

- Vom merge pe pârtie, apoi la un restaurant specific și ne vom plimba prin centrul orașului, ca să terminăm seara cu un vin bun și să jucăm cărți, adaugă Theodor.

- Vă mulțumesc mult, chiar pare o zi super.

Pe pârtie Theodor mă învăța să schiez, toată acțiunea era în zadar, sunt un anti talent cu titlu. Între Daniel și Andreea observam scântei, tachinări discrete, va trebui să port o discuție cu ea neapărat. Bem ciocolată și vin fiert, mergem la un restaurant superb ce avea un miros de bunătăți făcute de bunica. În centrul orașului admirăm decorațiunile, luăm un vin dulce, sec. În timpul plimbării, Theodor mă ține de mână involuntar, se comporta ca și cum suntem căsătoriți de ani, iar eu îi răspundeam, totul decurgea așa natural.

Jocul de cărți începe cu ambiția mea și a Andreei, iar după al patrulea pahar am pierdut amândouă, urmând ca Daniel să câștige aproape de fiecare dată. Aveam și eu vreo două victorii nesemnificative, dar mă mândream cu asta și Theodor se amuza pe seama mea. Seara trecea, iar noi ne-am retras în camerele noastre. Theodor din cauza vinului, voia să pară cel mai mare vrăjitor de pe planetă și încerca să facă diferite scheme, dar eu i le stricam pentru amuzamentul meu.

- Asta e răzbunarea pentru glumele pe seama mea în privința îndemânării la jocul de cărți, spun eu râzând.

- Bine, atunci am să fac ceva ce nu o să poți strica în niciun fel. A deschis geamul și a luat o mână de zăpadă, iar de acolo au răsărit sute de trandafiri, până se întregise un buchet destul de mare. Pentru cea mai frumoasă dintre flori, lacrima mea de fericire, și îmi întinde florile într-un gest galant.

- Mulțumesc mult, motivul fericirii mele. Mă îndrăgosteam de el din ce în ce mai mult, cu cât petreceam mai mul timp împreună. Îl sărut pasional, iar el se uită la mine doritor.

- Mai am un truc ce nu îl poți strica, dacă vrei. Cu o privire îmi dăduse jos puloverul, făcând-o să arate ca în momentul lui de început, numai ațe și țesături se împrăștiaseră pe podea. Dragostea noastră se consuma în cel mai special moment. Totul era perfect, era iubire pură, pasiune înflăcărată, atingeri suave. Ne uneam trupurile, dar și sufletele, era o conexiune puternică.

M-am trezit privindu-i chipul persoanei pe care o iubesc, eram în al nouălea cer. Mă ridic silențios din pat și mă îmbrac. Andreea și Daniel deja își făcuse bagajul și l-au pus în mașină pentru a pleca, își savurau cafeaua așteptându-ne pe noi. L-am trezit și pe Theodor pentru a-i spun într-o baie de pupici, iar el mi-a dăruit cel mai mare și somnoros zâmbet. Drumul a decurs liniștit, se simțea că totul era normal, viața își prindea adevăratul sens, iar iubirea noastră îl contura.

Lunile ce urmase decursese normal, cum ar trebui să fie, nu mi-am mai folosit deloc partea neagră și mă simțeam mai bine. Intrasem la facultatea dorită, iar Theodor s-a mutat cu mine. Andreea mă anunțase azi că voia să mă viziteze la o cafea și am primit-o bucuroasă. Eram cele mai bune prietene, dar și surori, iar asta se vedea în conexiunea noastră.

- Cum e la facultate?

- Obositor, nu mă așteptam ca jurnalismul să fie așa de greu. O fac cu plăcere și asta mă ajută enorm. Singura problemă e că am stări de greață puternice dese și mă presupun că e de la stres. Mă gândeam cu Theodor că ar fi bine să luăm o mică vacanță.

- Apropo de iubiți, voiam să îți arăt ceva. Îmi întinde mâna stângă și un inel de logodnă delicat ieșea în evidență.

- Mă bucur așa de mult pentru voi! Sper să fiți fericiți pentru totdeauna, am început să ne țineam de mâini și să sărim ca două adolescente ce de ceva timp nu mai eram. La câteva secunde după ce am pus mâna în palma ei, avea o viziune.

- Jill... Trebuie să îți spun ceva, zice pe un ton pițigăiat de atâta fericire și își pune mâinile la gură.

- Spune-mi, te rog. E de rău? pesimismul din mine întreabă, nu mă puteam abține, parcă totul era prea frumos să fie adevărat.

- Ești însărcinată!