Buticul cu flori

Capitolul 3

Alerg. Simt cum mușchii îmi cedează încet, în ciuda adrenalinei care-mi curge prin vene. O simt, adrenalina, zvâcnește în timp ce fug. Sunt într-o pădure deasă, copacii înalți totuși nu acoperă în totalitate lumina Lunii. Doar ea îmi oferă luminozitate pentru a scăpa. Mi-e foarte frică. Plângeam pentru că mă simțeam disperată, nu știam ce să fac să scap. Orice se poate întâmpla acum, aș putea să nu alerg suficient de repede, aș putea să mă împiedic, picioarele mi-ar putea ceda. Nu se pot întâmpla toate astea acum, nu-mi pot permite. O văd pe Maria, atunci am simțit o ușurare dar în același timp realizasem că trebuie să o salvez și pe ea. Nu-i pot permite să o prindă și strig cât pot de tare cu toată puterea: "FUGI!". Dar ea stă neclintită... Nu mai era ea, se schimbase în ceva întunecat și venea la mine. Am schimbat direcția și nu știam încotro să mă mai duc, mă uit în spate să văd dacă mă urmărea. Nu era nimeni, doar eu, gândurile mele și liniștea pădurii. Verific împrejurările și nimeni. Merg doi metri încet, neștiind ce poate apărea... sau mai bine spus,cine. Atunci simt o picătură atingându-mi obrazul. Cerul era senin, plin de stele și mă uit sus la ele. Era mult sânge al lui...

Mă trezesc transpirată și confuză, dar mai ales agitată. Cel mai ciudat coșmar din totdeauna! M-am speriat foarte tare, părea totul așa real.. Cine mă urmărea? De ce Maria era acolo și nu-mi voia binele? Întrebarea care mă sperie cel mai tare e al cui era sângele...

Era opt dimineață, trebuia să ajung urgent la secretariat pentru a îmi lua actele necesare pentru transfer. Va trebui să-mi termin ultimul an de liceu în România, cel puțin am auzit că oamenii se distrează acolo, e clar de ce Andreea mi se pare pe gustul meu la acest capitol. Înainte să mă pun să dorm, mama a avut o discuție pe tema asta, era uimită cum de vreau să merg cu ea în aceea țară în loc să mă duc cu tatăl meu. Eu și cu tata eram (când avea timp), o echipă.

„ -Noi acolo vom locui într-un orășel mic față de Woldorf. Ești sigură? Te vei distra sigur cu verișoarele tale oricum, o să le ai pe ele să-ți arate împrejurimile și ai să te obișnuiești repede. Cam toți elevii au o cunoștință minimă de engleză, deci te vei înțelege cu ei. Vei avea camera ta, unchiul și mătușa ta ne vor găzdui până îmi voi găsi un job.

-Normal că da! Le iubesc pe Maria și Andreea. Mi-ar plăcea enorm să locuim acolo, decât cu tata în nu știu ce țară...

-Îmi imaginez ce o să vă distrați, sper doar că nu repetați întâmplarea de anul trecut.

Fac fața de îngeraș, clipind dramatic cu genele mele dese, asta era figura care-i scotea mamei mereu reacția de a-și da ochii peste cap."

Secretara îmi dă actele ce trebuiau completate cu un zâmbet larg. "Unul pe drum, încă câteva sute de care scap" , presupun că era semnificația acelui forțat zâmbet. Nu era un teanc de hârtii, deci plecarea mea va fii presupun curând.

Tracy mă așteaptă la locul nostru în curtea liceului, iar eu îmi aprind o țigară. Deja presimțeam că trebuie să-mi povestească ceva și mă pregăteam psihic.

-PLECI ÎN ROMÂNIA ȘI NU MI-AI SPUS?!

Cred că toți oamenii din împrejurimi s-au holbat la noi atunci.

-Dar tu de unde știi?

-Mi-a șoptit o rândunică , dar nu asta contează. De ce mă părăsești?

-Andreea,nu?

La naiba, am uitat că ele încă țin legătura...Vede că nu răspund și repetă întrebarea.

-De ce pleci?

-Ai mei s-au hotărât să divorțeze, tata, după cum știi, pleacă unde vede cu ochii pentru că a fost promovat în perioada asta, iar mama vrea liniște și să-și refacă viața în România și vom sta la Romeo și Adela până mama își va găsi un job stabil.