Floare De Nu Mă Uita

Cred că mă îndrăgostesc

   Mă trezesc dimineață cu bilețelul pe piept și cu pansamentul de pe mână plin de sânge. Cât de bestie e Gabe? Mă ridic din pat, buimacă și mă duc spre dulap să-mi caut haine. Îmi scot jacheta de piele din dulap, da știu, știu, nu era frig afară dar mâna mea trebuia acoperită cu ceva, după îmi iau un tricou alb cu cățeluși și pantaloni negri. Mă schimb încetișor să nu-mi ating "zgârietura" și mă duc în fața oglinzii, prinzându-mi părul, într-o coadă de cal, după care văd că mi se zărește vânătaia de la ochi, și-mi desfac părul, de un blond deschis, lasându-l să-mi acopere umerii. Ies din cameră și trecând pe lângă camera bunicii îmi zic să trag cu ochiul la lucrurile lăsate în urmă de bunica. Îmi văd ochelarii de soare pe raftul de sus al dulapului, îi înșfac și mi pun pe ochi, arătam bine, excluzând rană de la buza de sus și cea de la sprânceană. Ies din camera bunicii și-mi aduc aminte că azi am examenul la condus, las gândul acesta în urmă și merg în bucătărie să mănânc.
   - Unde crezi că pleci, domnișorică?
   - La școală, azi am examenul la condus, mă uit la mama cu o privire de cățeluș.
   - Bine, dar ai grijă, ai o tăietură adâncă, mă atenționează mama.
   - Merg la Alissia și mi-o pansează, o liniștesc eu.
   - Cum crezi tu, dar ai grijă și mult succes. Fetița mea mare, mă sărută pe frunte.
   Îmi arunc ghiozdanul în spate și îi fac cu măna cea bună, mamei, care m-a urmărit cu privirea până când am urcat în autobuz. Mă așez la locul meu, azi nu mai era dl Mark, era înlocuitorul său, care era la fel ca și dl Mark, doar că puțin mai gras.
   Îmi scot telefonul din buzunarul jachetei și arunc o privire, niciun apel sau vreau mesaj de la Alexia, probabil s-a supărat. O voi împăca la școală. După ce autobuzul parchează, eu îmi bag telefonul înapoi în buzunar și cobor din autobuz. Cei doi, tatăl și fiica mă așteptau în acelaș loc, mă îndrept spre ei. Le fac cu mâna, ca semn că i-am văzut și mă opresc când îl văd pe John trecând pe lângă mine. De ce? Pentru că sunt o idioată. Spre surprinderea mea se oprește și el, probabil ca să râdă de mine. După câteva secunde, John rupe tăcerea.
   - Ce ai pățit la...?
   - Bună și ție! Nu te privește. Ne mai vedem. Pa, plec, fluturându-mi degetele lungi prin fața lui, cu toate astea, el zâmbește, iar eu roșesc.
   Ajunsă față în față cu Alexia, îmi vine să o bat, dar starea deplorabilă în care mă aflu, dă de dorit.
   - Bună! Ce mai faceți?
   - Ce ai pățit la... și la...? Întreabă Alexia îngrijorată.
   - Am avut o luptă crâncenă cu Gabe, spun eu relaxată.
   - Zici că a venit războiul la tine acasă, observă Alexia.
   - Ar trebui să merg la cabinet, spun eu jenată.
   - Vin și eu, insistă Alexia.
   Mă prinde de mâna stângă, eu în trag repede mâna cu suspin. Fata se uită nedumerită la mine, întrebâmdu-se probabil dacă mai am alte răni sau dacă ăla mi-a rupt ceva. Încerc să-i întrerup gândurile, spulberând tăcerea.
   - Alexia, sunt bine, o asigur eu. Tu du-te în clasă, vin și eu după ce îmi pansez..., mă opresc brusc.
   - Deci mai ai și alte răni, observă ea.
   - Eu... Nu am spus asta, mă apăr. Du-te în clasă, vin și eu imediat, îi poruncesc.
   - Bine, dar nu scapi tu, mama e asistentă, voi afla dacă m-ai mințit.
   Mă îndepărtez de ea și fac dreapta spre cabinet, bat ușor la ușă și intru fără a aștepta un răspuns. Între timp îmi dau jacheta jos și mă așez în sala de așteptare.
   - Bella, ce cauți aici? Întreabă Alissia mirată. Tu nu ai mai fost la cabinet niciodată în doi ani, observă îngrijorată.
   - Am o problemă, mă ajuți?
   Ridică din umeri și mă invită în cabinet. Îmi întind mâna stângă, al cărui bandaj  era plin de sânge, iar Alissia era să leșine. Dna doctor a așezat-o pe un scaun și s-a ocupat de mâna mea. Asistenta privea îngrozită la mâna mea, după care își deschide gura, încercând să spună ceva, dar o închide repede. După ce mi-a pansat mâna, îmi dau ochelarii de soare jos.
   - Aveți o soluție pentru asta? Întreb curioasă.
   - Mă tem că nu, îmi spune doctorița cu durere în glas. Dar atunci când vei merge acasă, te rog din suflet să pui gheață.
   - Bine, mulțumesc! La revedere! Pa, Alissia.
   Am mers în clasă, nici nu știam ce oră aveam, aveam jacheta pusă doar pe mână stângă, nelăsând să mi se vadă bandajul. Mă așez la locul meu și încerc, cu multă prudență, să-mi iau jacheta pe mine.
   - Ți-a rupt măna? Aud vocea Alexiei care venea de pe locul din față.
   - Nu, doar m-a tăiat, spun eu cu jumătate de gură, fata se întoarce spre mine cu groază în ochi.
   - Cum adică? Doamne, ce om, mi-e silă de el. Tu ești bine?
   - Dacă nu o să mă scoată la tablă, da, voi fi bine, o liniștesc.
   - Avem matematică, nu știu ce să spun, ești bună la matematică și te scoate în fiecare oră, se îngrijorează Alexia.
   - Ai dreptate, mă descurc eu. Hai, mai vorbim în pauză. Roagă-te pentru mine, o implor pe prietena mea.
   Îmi scot cartea și caietul din rucsac și le trântesc pe bancă cu zgomot, nu a fost cea mai inspirată idee a mea, pentru că profesorul își aținti privirea arțăgoasă asupra mea și mi-a făcut semn cu degetul să vin spre el. Mă ridic încet de la loc, trăgând de timp și mă îndrept spre tablă. Mi-a venit sfârșitul.
   - Dă-ți ochelarii jos, îmi ordonă profesorul.
   - Eu nu pot, insist.
   - Nu ai voie cu așa ceva la mine la oră, ai înțeles? Ridică tonul la mine.
   Duc mâna spre față și îmi ating ochelarii, îi trag în jos pe nas. Îi dau jos cu totul, lăsându-mi ochiul vânăt la vedere. Pe fața profesorului apare groaza, își întinde degetul arătător spre ochiul meu și începe să se bâlbâie.
   - C-c-ce ai pățit? Încep să se uite și restul colegilor spre mine.
   - Eu... Nu vă uitați la mine, mă dau înapoi și țâșnesc spre ușă alergând în jos pe coridor.
   Eram îngrozitor de hidoasă, nu mă pot uita în oglindă. Aveam buza și sprânceana spartă, un ochi vânăt și mâna bandajată, care se ascundea în mâneca jachetei.
   Alerg fără încetare, neștiind unde merg, știam doar că nu vreau să mă mai întorc, în încercarea mea de evadare am izbit un tip, înalt, care ar fi probabilitatea să fie John acel tip? Cred că voi afla curând. În impact mi-au zburat ochelarii din mâna și era să pic, tipul mă prinde. Când îmi dau seama că temerea mea s-a adeverit, îmi întorc capul și mă ridic repede din brațele lui. Îmi las privirea în jos, și-mi zăresc ochelarii, mă aplec repede după ei, mi pun pe ochi și mă întorc spre John schițând un zâmbet.
   - Mulțumesc, spun eu speriată.
   - Unde te grăbeai așa? Își pune mâna după ceafă.
   - Eu... am plecat de la matematică, spun eu ușurată.
   - De ce ai face asta? Îi privesc ochii albaștri de după ochelari și simt cum mi se înmoaie picioarele. Bella? Mai ești aici? Își flutură mâna prin fața mea.
   - Scuze, nu eram atentă. Ce spuneai?
   - De ce ai plecat de la ora de matematică? Și de ce nu-ți dai jos ochelarii?
   - E... O poveste lungă. Își întinde mâna spre ochelarii mei și îi înșfacă.
   - De ce ai făcut asta? Spun eu ascunzându-mi fața cu mâna dreaptă.
   - Voiam să-ți văd ochii, hai lasă mâna jos, mă imploră tipul.
   - Promite-mi că nu te sperii.
   - Promit. Îmi las mâna jos, lasându-mi vânătaia să respire. Cine ți-a făcut asta?
   - Nu cred că ai vrea să știi, și plus că sunt bine, n-am nimic.
   - N-ai nimic? Întreabă șocat. Cum adică nu ai nimic? Uită-te la ochiul tău, e vânăt..., se miră el. Cine ți-a făcut asta?
   - Nu îți pot povesti aici, spun eu cu o voce stinsă.
   - Păi atunci hai să plecăm, te scot la suc, spune el încântat.
   - Cum? Tu? Nu pot să cred. De ce te interesează? Vrei să râzi de mine?
   - Nu, nu, credeam că ai trecut peste. Îmi cer scuze, chiar vreau să ai încredere în mine, îmi întinde mâna. Mergem?
   - Dar trebuie să mă întorc la oră, constat eu.
   - Dacă tot ai plecat... te întorci după ora de matematică, mă încurajează el.
   Mi-am pus mâna în mână lui enormă și am ieșit din liceu, nu pot să cred că am făcut asta. Am mers la cafeneaua de lângă școală și mi-a comandat un smoothie de căpșuni. S-a așezat la masă și se uita la mine. Îmi trag ochelarii pe nas și mă uit la el.
   - De ce te uiți așa la mine?
   - Spune-mi. Cine ți-a făcut asta?
   - Tatăl meu vitreg, am avut o luptă cu el aseară, spun eu zâmbind.
   - Cum adică? A dat în tine? Adică o fată?
   - Nu te simți? Spun eu uitându-mă la el.
   - Ai dreptate, ar trebui să-mi fie rușine, se uită la masă. Îmi pare rău. Povestește-mi mai în amănunt, se fâțâie în scaun.
   - Totul a început în urmă cu 13 ani, mama s-a recăsătorit de la un an după moartea tatei, cu Gabe, până la 8 ani, mama încasa toate bătăile, după a început să mă bată și pe mine, pentru că îi luam apărarea mamei, a continuat până când aveam 14 ani, când am decis să mă mut la bunica Petunia, mama tatălui meu. Cei aproape trei ani din viața mea au fost superbi, cu excepția când eram la școală, iau o gură din smoothie după care continui, apoi după cum știi, chiar de ziua mea de naștere bunica a... Mă opresc brusc, dându-mi lacrimile.
   - Ne e nevoie să o spui, știu ce s-a întâmplat, îmi explică cu duioșie în glas. Continuă.
   - Duminică a urmat înmormântarea, iar ieri seara, mama și Gabe au început să se certe din cauză că mama voia să bage divorț. Am auzit că a început o ceartă și am mers să o apăr pe mama, crezând că sunt mai puternică ca și înainte. Am luat un cuțit cu care l-am amenințat, așa m-am ales cu tăietura de pe mână, apoi mi-a tras un pumn în gură și nu în ultimul rând, m-a dat cu capul de masă. Sfârșit, acest cuvânt l-a făcut să zâmbească, arătându-și gropița din obraz.
   - Eu...
   - Nu trebuie să zici nimic, îl asigur eu. Îmi ia mâna stângă și-mi trage mâneca în sus, se uită la mâna mea, după care la mine, apoi iar la mână. Îi pun mâna sub bărbie, îi ridic privirea la mine, și-mi trag mâneca în jos.
   - Ai mers la doctor? Întreabă îngrijorat.
   - Da, am fost, să-mi schimbe bandajul.
   - Ăla nu e om... E un monstru. Bella, acum chiar îmi pare rău că m-am luat de tine. Cum mă pot revanșa?
   - Trebuie să merg la oră, ne mai vedem.
   - Stai, vin și eu, se ridică de pe scaun și aleargă spre mine, care eram deja la ieșire.
   Având în vedere că noi doi ne uram, băiatul ăsta chiar îmi inspiră încredere. Cred că vreți să vă prezint puțin omul care cred că a devenit "Făt-Frumos" pentru mine. Îl cheamă John Miller, după cum știți deja, are ochii albaștri ca și floarea-de-nu-mă-uita, părul șaten, foarte sclipitor, are o gropiță în obrazul stâng, din cauza unei foarfeci, este înalt și arată bine, are 18 ani, este în clasa a 11-a, și cred că încep să mă îndrăgostesc de el. Nu e bine fato, nu e bine.
   Ne întorseserăm la școală, iar în pauza de după prima oră era o debandadă. Trebuia să mă întorc în clasă să o asigur pe Alexia că sunt bine.
   - Te las, merg la mine la clasă. Ne mai vedem pe aici, spun puțin indiferentă.
   - Păi, stai că te conduc, se oferă, ridic din umeri și mă îndrept spre scări. Și..., întrerupe John tăcerea.
   - Da?
   - Ai vrea să...? Adică, crezi că...?
   - Nu mănânc pe nimeni. Spune-mi, îi ordon eu discretă.
   - Vrei să mergem la film? Azi sau mâine? Sau poimâine? Sau când vrei tu, devine agitat.
   - Azi nu pot, am examenul la condus, vreau să trec examenul ăsta.
   - Ah, bine, spune dezamăgit.
   - Dar propunerea rămâne valabilă, sau stai, dacă totul merge bine la examen, diseară am putea merge la film, dacă nu ești ocupat.
   - Da, normal. Dă-mi puțin telefonul tău, spune cu un zâmbet larg pe față.
   - Poftim? De ce aș face-o? Eu aveam telefonul în mână, iar fără să mai stea pe gânduri îmi înșfacă telefonul. Ce faci? Dă-mi telefonul!
   - Gata, poftim. Ai acolo numărul meu de telefon, dacă ai nevoie să vorbim, la orice oră voi fi aici, spune cu atâta încredere.
   - Ce faceți, porumbeilor? Ne întrerupe Alexia discuția.
   - Alexia, mă răstesc la ea.
   - Ce? Te-am căutat peste tot. Unde ai fost?
   - Nicăieri, adică aici, mă bâlbâi eu.
   - A spus profesorul de istorie că ora asta o vom ține în sala mare, pentru că mai vine o clasă, mă anunță distrasă.
   - Și nu știi cu ce clasă? Întreabă John.
   - Cu una din clasele de a 11-a, îi spune șatena.
   - John... Hei, John! Strigă cineva din spatele nostru, la glasul căruia, John se întoarce pe călcâie.
   - Ce e? Nu vezi că sunt ocupat?
   - Vino puțin, îi face Ryan Morgan un semn din deget (Ryan e prietenul cel mai bun al lui John, iar lui Alexia îl place de ceva timp).
   - Ce e? E grav?
   - Facem istorie cu ăia din a 10-a, spune Ryan nu prea încântat.
   - Serios? La auzul cuvintelor rostite de Ryan, John se întoarce și vine iar la noi. Noi suntem clasa de a 11-a.
   - Am auzit, spun eu arogantă, după care Alexia mă înghiontește.
   - Ce bine... ați putea sta cu noi, adică tu și Ryan.
   - Alexia, nu știu ce să zic, spun eu.
   - Te rog, Bella, mă imploră ea.
   - Voi vorbi cu Ryan, ne întrerupe John.
   - Ai face tu asta? Începe Alexia să zâmbească.
   - Sigur. Duceți-vă înainte, eu vin după cu John.