Floare De Nu Mă Uita

"Bella, stai!"

   - Bună seara, mama! Scuze de întârziere, intru în bucătărie și o sărut pe obraz.
   - John unde e? De ce nu a intrat?
   - Da, mama, mă simt bine, tu cum te simți, o tachinez.
   - Îmi pare rău, dar încep să sper că tu și John...
   - Ne-am sărutat, mă înroșesc mai tare ca roșia de pe platoul pregătit de mama. De fapt, l-am sărutat...
   - Poftim? Vai, Bella... bine, bine, pune farfuriile și vino să mâncăm.
   - Gabe unde e? Sper că nu se mai întoarce, mă întorc la dulap și mă cațăr să iau farfuriile.
   - La cârciumă, unde ar putea fi un alcoolic?
   - Sper că doarme iar într-un șanț, încerc să par amuzantă.
   - Și eu la fel, hai să mâncăm. Poftă bună.
   - Poftă bună.
   Nu am apucat bine să iau prima îmbucătură pentru că aud ușă izbindu-se puternic de peretele holului, mă ridic ca și curentată de pe scaun și ies pe hol cu mama pe urmele mele. Era Gabe, beat, murdar și împuțit. M-a împins ca să mă dau de pe tocul ușii și s-a așezat la masă.
   - Femeie, dă-mi mâncare, fată adu-mi o bere, ne ordonă Gabe ca și cum ar fi stăpânul casei.
   - Nu îți aduc nicio bere, nu ești tu șeful meu, nu ai dreptul să-mi poruncești, și așa te-ai îmbătat ca porcul, încep să  mârâi la Gabe.
   - Bella, taci și fă cum îți spune, îmi spune mama, care îi pregătea o farfurie cu mâncare.
   - Nu mamă, îmi ajunge, nu-mi poate face nimic, nu-mi mai e frică de el, par eu neînfricată, dar nu-mi prea credeam vorbele.
   - Serios? Se ridică Gabe de pe scaun. Serios?
   Se îndreaptă spre mine și mă împinge la perete, ridicând pumnul la mine, eu însă aveam o armă secretă, la propriu. Îmi vâr mâna în spatele pantalonilor și-mi scot arama secretă, în secunda 2, Gabe se trezește cu un pistol sub bărbie.
   - Încearcă să mă lovești și poți să-ți iei la revedere de la aluna aia, căreia îi spui tu "creier", îl văd pe Gabe cum înghite în sec.
   - Lasă ăla jos, fetițo, sau vrei să înfunzi pușcăria dă tânără, mă amenință Gabe înapoi.
   - Bella, ascultă-l și lasă ăla jos, te implor, o văd pe mama cum stă îngrozită lângă masă.
   - Mama, nu pot să fac asta, trebuie să scap de el, știu măcar că nu te va mai chinui. Te rog, pleacă, e între mine și el, te rog, o implor pe mama, știind că Gabe are dreptate cu pușcăria.
   - Fetițo, îți zîc pentru ultima dată, lasă pistolul jos, altfel ai pățit-o, mă amenință de parcă pistolul ar fi la el în mână.
   - Nu Gabe, ajunge! M-am săturat de tine, ori îți iei catrafusele și pleci, ori îți iei la revedere de la viață, tu alegi, spune eu părâd foarte seriosă.
   - Cine? Tu? Tu o să mă omori? Mai degrabă eu pe toată familia, spune râzând.
   - Da, mă poți omorî pe mine, apoi va veni poliția să te ia de aici, lăsând-o pe mama în pace, începe să-mi tremure mâna.
   - Tremuri, îți e frică..., avea o privire satisfăcută și criminală.
   Am mai făcut schimb de priviri ucigătoare timp de jumătate de minut, după care, fără să mai stau pe gânduri pun degetul pe trăgaci, îmi număram în gând până la 10 și am strâns pistolul cu mâna mea micuță, aveam în minte mii de voci care se contraziceau în legătură cu ceea ce urma să fac, pe de o parte era conștiința care mă măcina profund, iar pe altă parte era persoana rea din mine care mă făcea să apăsa pe trăgaci. Stând cu ochii închiși îmi aminteam toate bătăile și contuziile suferite într-o singură săptămână care îmi aprindea în inima dorința de al ucide cu sânge rece, dar... nu am făcut-o și știți de ce? Pentru că mi-a luat pistolul din mână. Tot planul s-a întors împotriva mea, Gabe a luat distanță față de mine, eu mă repezeam spre el întinzându-mă să-mi iau pistolul, iar când ne luptam pentru armă se aude un poc. Credeam că s-a împușcat singur din greșeală, până am simțit un lichid cald care îmi curgea pe picior, apoi o durere cumplită care m-a făcut să îngenuchiz. A câștigat. M-a mai făcut încă o dată să sufăr, după care a aruncat pistolul în fața mea și a fugit, a fugit ca un laș.
   Îngenunchiată de durere, eram așezată într-o baltă de sânge, și puteam să simt ce sânge cald am, vedeam cum mi se scurge din picior picătură cu picătură. Mă ridic în capul puterilor, o văd pe mama cum mă privește îngrozită, dar nu reacționează, era în stare de șoc. A fost vina mea, trebuia să-l omor fără să mai stau pe gânduri, păcat că nu sunt așa puternică, că nu-mi curge prin vene sânge rece. Ma ridic de jos cu mâna pe rană și mă îndrept spre mama.
   - Mama, sunt bine, stai jos, îți aduc un pahar cu apă, nu îndrăznesc să o ating, pentru că mâinile îmi erau pline de sânge.
   - Vino repede să-ți curăț rana.
   Noroc că mama a fost asistentă medicală înainte să plec eu la buni, și-a pus mâna mea după capul ei și m-am îndreptat spre camera mea șchipopătând, m-a așezat pe pat și mi-a rupt pantalonii de acolo de unde erau găuriți. A fugit repede în bucătărie și a adus un recipient cu apă caldă.
   - Unde ți-a fost capul să aduci o armă în casă? Începe...
   - Am vrut să te scap de el, și...
   - A fost vina ta, numai vina ta, mă acuză mama.
   - Da, a fost și vina mea, dar cea mai mare vină a fost a lui, nu recurgem la astfel...
   - Nu vreau să te aud, a fost numai vina ta, trebuia să-ți vezi de treabă, mă întrerupe mama iar, dezinfectându-mi rana.
   - Cât crezi că aș mai fi rezistat? Nu pe tine te-a bătut în fiecare seară de când a venit aici, pe mine m-a învinețit și lovit și îmbrâncit și de ce? Ca să te apăr pe tine, să nu te văd suferind, dar tu stăteai și te uitai cum mă bate, scoțând din când în când un scâncet, nu mi-ai luat apărarea nicio clipă, tu îl enervai și eu primeam bătaie încercând să te scap pe tine, acum cine e de vină? Văd lacrimi scurgându-mi-se pe picior, mama plângea, am rănit-o. Oh, mama nu plânge, îmi pare... Îmi pare rău, o mângâi pe cap.
   - Nu, nu are de ce să-ți pară rău, ai perfectă dreptate, mie îmi pare rău că nu am știut cum să iau atitudine, lasă mama fața în jos rușinată.
   - Ești o mamă bună, îți e frică de el, știu, dacă nu te deranjează pot să mă culc?
   - Da, mâine va trebui să mergem la spital, nu sunt sigură dacă glonțul e încă în picior. Noapte bună, Bella! Mă mângâie ușor pe cap și pleacă la ea în cameră.
   Am așteptat cred că 15 minute ca mama să adoarmă, după care mi-am îndesat în rucsac două perechi de pantaloni și două tricouri, înșfac invitația pentru festivalul de la New York dintr-un sertar și o bag în buzunarul cel mic al ghiozdanului. Merg la mama în cameră și îi iau portofelul din geantă cu speranța că găsesc niște bani, rămân puțin dezamăgită când văd că în portofelul mamei sunt decât niște scame. Mă ridic de jos muscându-mă de limbă, preventiv, ca să nu scot niciun geamăt de durere și mă întorc în cameră pregătindu-mă de plecare. Îmi "sparg" pușculița și găsesc 25 de dolari, parcă erau mai mulți... nu am timp să investighez trebuie să plec până nu vine Gabe. Îmi schimb repede hainele și mă încalț, rup o foaie din caietul de matematică și încep să-mi cer scuze mamei cu lacrimi în ochi.
   - "Îmi pare rău, mama. Bella", mâzgălesc o semnătură răvășită pe foaie o împachetez frumos și mă ridic gemând de pe scaun, mă aplec ușor de mijloc ca să-mi în des chitara în husă, trag fermuarul și mi-o arunc în spate, apoi pe un umăr îmi pun rucsacul nu foarte greu și mă îndrept spre ușă. Mă  opresc în tocul ușii și mă uit în urmă printr-o întoarcere a capului. Merg în camera mamei, îi așez biletul în mână și o sărut pe frunte.
   - Te iubesc, spun cu voce înceată când ajung la ușă, îmi curge o lacrimă din ochiul stâng.
   Inițial voiam să ies pe geam, dar având în vedere piciorul meu găurit, ies pe ușă. Când mă îndrept spre ieșirea din curte îl zăresc pe Gabe legănându-se, acum a trebuit să vină și ăsta. Fac un salt neașteptat înapoi și mă strâmb din cauza durerii, îmi acopăr repede gura cu mâna pentru că tatăl meu vitreg se sprijinea de gard ca să nu pice. A trecut pe lângă mine și nici nu m-a văzut. Când a luat distanță față de mine cam vreo doi, trei pași iau lopata care era aruncată lângă gard și îl lovesc cu putere în cap.
   - Ia de aici, ticălosule. Asta e pentru tăietura de luni, arunc repede lopata din mână și îmi scutur mâinile. Pa, fraiere!  Am ajuns lânga cușca lui Fred.
   - Ham! Ham! Ham!
   - Gata, gata, îi ciufulesc puțin urechile și dăm noroc. Te iubesc, ai grijă de mama!    
   Fac cale întoarsă și ies pe poartă închizând zăvorul, apoi îl zăresc pe Gabe inconștient în fața ușii.
   - Așa-ți trebuie, namilă, strâmb din nas și mă îndrept șchipopătând spre pădure.
   De ce prin pădure? Pentru că după ce traversez toată pădurea o să ajung direct la autostradă. Dacă merg la pas, așa, e probabil să ajung până dimineață, doar că nu sunt foarte sigură de voința piciorului meu. Cât timp mă îndrept eu spre pădure mai bine vă povestesc de ce naiba am adus un pistol în casă. După prima bătaie primită de la Gabe când aveam 8 ani, mi-am propus că dacă nu o să vrea să divorțeze de mama, atunci când o să fiu destul de mare îi voi face felul, dar aparent nu sunt destul de mare pentru acea armă, nu voi fi niciodată. Ar trebui să spun că pentru liniștea mea am luat pistolul cu mine, pentru că nu vreau ca ticăloșii de Gabe să-i facă felul mamei.
   Am intrat în pădure, nu știu dacă am spus, dar pădurea e forte aproape de sat, mi-a fost ușor să ajung așa repede. Mi-am aprins lanterna ca să nu mă împiedic în crengi. Da am pus și o lanternă, sunt profesionistă. Cu cât mă adâncesc mai mult în pădure aud urletele disperate ale coioților, care probabil au simțit deja că un om le calcă în pădure, neinvitat. Mă rog să nu dau de vreun urs sau ceva, nu-mi permit să mor până ce ajung în New York.
   Simt cum îmi amorțește piciorul rănit, fiecare pas pe care îl fac mă obosește îngrozitor de tare, sunt conștientă că durerea va deveni insuportabilă cât timp îmi voi atinge idealul, dar după cum mă cunosc eu, mi-e imposibil să renunț și să mă întorc înapoi acasă, ar însemna să îmi calc pe demnitate și nu ca mi-e rușine că am încercat să-l omor pe Gabe, nu voi mai putea da ochii cu mama, va fi îngrozitor să-mi simt conștiința în spinare.
   Cunosc pădurea foarte bine, bunica mi-a arătat fiecare colțișor din ea, ea m-a învățat cum să simt pădurea, cum să simt pericolul. Pot trece prin pădure și cu ochii închiși, dar nu vreau să mă sărut cu un copac din greșeală. Poate că voi ajunge mai repede la autostradă, având în vedere starea în care mă aflu, mă adâncesc destul de repede în pădure. În mijlocul pădurii trebuie să fie un lac, acolo poate voi putea poposi să dorm puțin. Simt cum genele îmi sunt tot mai grele, nu sunt învățată să stau trează noaptea. Cred că e undeva la 2 noaptea, judecând după temperatura de afară, mi-aș scoate mobilul să verific ora sigură, dar cred că sunt mult prea obosită. Am ajuns la lac, mă așez lângă o stâncă, îmi pun rucsacul sub cap și-mi strâng tare chitara în brațe. Ochii mi s-au lăsat ușor închiși, simțeam cum frigul îmi face pielea de găină pe mâini, dar și așa am dormit cu ușurință.
   Simt ceva rigid lingându-mi fața, îmi e frică să deschid ochii, of, mama, dar trebuie, e deja dimineață, cum am putut dormi așa mult? O rază de soare cade pe mâna mea și mă arde, forțându-mă să deschid ochii împotriva voinței mele. Deschid ochiul drept și zăresc un pui de crăpioară care mă lingea pe față, mă ridic repede șocantă de apariția animalului, după care văd că l-am speriat. Întind mâna spre el.
   - Micuțule, nu îți fac nimic, vino, îi vorbesc cu o voce blândă astfel întorcându-l înapoi spre mâna mea.
   Animăluțul vine spre mine mângâindu-mă cu botul lui extrem de moale pe fața palidă. Încep să chicotesc la atingerea lui fină și încep să mă feresc.
   - Unde e mama ta? Ești așa drăguț, mi-ar plăcea să mai stau, dar trebuie să plec. Multumesc că m-ai trezit, îl bat ușor pe cap și mă îndrept iar spre pădure, pornită în străbaterea celeilalte jumătăți.
   Mi s-a făcut foame, cred că mai rezist până la autostradă, acolo trebuie să fie vreun magazin, sau benzinărie. Mă afund în jumătatea de pădure rămasă și simt ceva care îmi jenează piciorul rănit, era sub bandaj. Observ un butuc și mă așez pe el, îmi trag pantalonii și pipăi bandajul. A ieșit glonțul, îl scot de sub pansament și îl iau în două degete apropiindu-l de ochii mei, pentru al putea studia. Îl bag în buzunarul pantalonilor, după care mă ridic de pe butuc și continui.
   - Autostrada, exaclam eu încântată.
   Ca norocul că am zărit benzinăria, o să-mi pot lua un covrig, ceva. Am intrat în benzinărie și am luat de pe raft o pungă de Bake Rolls și o apă minerală, am mers să plătesc cei 2 dolari pe care îi datoram și am ieșit cu speranța că va opri o mașină. Îmi desfac  punga și încep să ronțăi stând pe bordură. Îmi scot telefonul din buzunar și văd acolo vreo 12 apeluri de la mama, le ignor, îmi închid telefonul și îl bag înapoi în rucsac, după care mă întorc la activitatea mea anterioară. După nu mult timp simt o mână caldă care îmi atinge umărul, fac ochii mari și nu apuc să-mi termin îmbucătura.
   - Bella? Aud vocea lui John. Bella ce faci aici? Mă ridic repede de jos, iar în piciorul defect mi se pune un junghi.
   - Ah, mă prind de picior. Ce caut eu aici? Ce cauți tu aici?
   - Așează-te, mă ajută să mă pun înapoi pe bordură, apoi îmi întinde piciorul rănit. Eu merg spre Toronto la un meci de hockey și mi-am spus să alimentez, dar tu? Tu ce cauți aici?
   - Am... Am plecat de acasă, pun privirea în pământ.
   - Bun, dar de ce? Și ce ai pățit la picior? Îi fac semn să se așeze lângă mine pe bordură. Bella, aștept explicații, își lovește impulsiv pantalonii cu degetul arătător.
   - Păi...
   I-am povestit despre cum mi-a venit ideea cu arma și cum mi-am făcut un plan de evadare încă de când a murit bunica. I-am povestit și de invitația de la festivalul din New York. I-am povestit absolut tot, cred că am spus și ce am de gând să fac, m-am simțit obligată, mă ucidea din priviri.
   - Dar tot nu înțeleg de ce nu mi-ai spus și piciorul tău... Îmi mângâie piciorul.
   - Mă gândeam că o să interpretezi greșit toată chestia și doar ce începusem să ne cunoaștept cu adevărat... eram așa rușinată că nici nu-l puteam privi în ochi.
   - Nu ai încredere în mine? Nu ai încredere în mine, constată după ce mai rostește o dată cuvintele care mă distrugeau pe dinăuntru.
   - Nu, nu e vorba de asta, John, cum poți gândi așa? Am încredere în tine mai multă decât în mine, te rog nu spune asta, îmi împreunez mâinile. Te rog, crede-mă, îmi curg lacrimi din ochi.
   - Nu, te rog, nu plânge, vino aici, mă ia în brațe și mă strânge cu putere.
   - Te plac, John, dar acum trebuie să plec.
   - Pentru cât timp?
   - Cât va fi nevoie, mă ridic în picioare îmi arunc rucsacul în spate și-mi iau chiara de mânerele laterale ale husei.
   - Bella, stai! aud vocea lui venind din spatele meu.