Floare De Nu Mă Uita

Trebuia și asta

   În camera de spital pe lângă mirosul de medicamente s-a strecurat un parfum familiar, care mi-a făcut pielea de găină. S-a lăsat și tăcerea, iar privirile lui confuze mă ucideau, mă ucideau cu fiecare secundă care trecea în liniște, nu știam la ce se gândește, nu știam dacă mă mai cunoaște, sau dacă mă mai iubește.
   - De ce ai venit aici? A spart tăcerea și mi-a sfâșiat inima cu întrebarea aceasta.
   - C-Cum adică "De ce ai venit aici"?
   - Simplu de ce ai venit?
   - John, nu mă mai cunoști?
   - Ba da, te știu foarte bine, ești Bella Paulsen. Sau mă înșel?
   - Nu, nu, eu sunt.
   - Ryan! La auzul numelui său, tipul întră în cameră.
   - E vreo problemă, campionule?
   - Explică-mi!
   - Ce să-ți explic?
   - Înțeleg, Alexia e iubita ta, deși nu îmi amintesc de când, dar asta ce caută aici, arată cu degetul spre mine, suficient încât să îmi umple ochii de lacrimi.
   - John... cum adică "asta"? Spun eu cu mâinile pe lângă corp.
   - Uite Paulsen, nu te plac, nu am făcut-o niciodată și nici nu am de gând, îmi încleștez pumnii încercând să îmi opresc lacrimile care voiau să iasă din mine ca dintr-un vulcan. Apreciez că ai venit aici și mi-ai adus florile astea, dar nu s-a schimbat nimic între noi, nu suntem prieteni, accentuează ultimele cuvinte, de parcă ar fi vrut să îmi vadă lacrimile erupâmd.
   - Eu și Bella trebuie să mergem, apare și șatena mea într-un final.
   - Du-o la tine acasă, eu stau aici cu John. Pa, iubito! Pa, Bella!
   - O să fie bine, îl asigură Alexia pe Ryan. Pa!
   Prietena mea mă ia de umeri și mă duce spre ieșire, eram în stare de șoc, nu știam ce fac, lacrimile au cedat, psihicul meu la fel. Eu ieșisem deja din încăpere, dar încă auzeam cuvintele lui John răsunându-mi în minte. M-am mințit prea mult că totul va fi bine, și nu numai eu, ci și persoanele apropiate mie. Nu e drept. "NU SUNTEM PRIETENI... NU SUNTEM PRIETENI... NU SUNTEM PRIETENI", cuvintele acestea îmi răsună cu ecou în urechi, în minte.
                             ♡♡♡

   - De ce mă simt așa prost, Ryan?
   - În legătură cu ce?
   - M-am comportat așa urât cu ea, care a venit să îmi aducă flori, de ce mă doare că am făcut-o să plângă?
   - Frate, o să vină vremea când o să îți dai seama, eu doar atâta îți pot spune.
   - Și totuși florile îmi par familiare, îmi mut privirea la florile de pe fotoliu. Ah..., îmi duc două degete la tâmplă și apăs tare pentru ca durerea să se spulbere, dar durerea asta a venit cu o amintire.
   - John, ești bine?
   - Da, da, cred că e de la lovitură.
   - Chem doctorul?
   - Nu, nu sunt bine.
   Privesc încontinuu florile și în minte îmi apare chipul fetei pe care tocmai am rănit-o. Mi-am pierdut memoria? Ce mi se întâmplă? De ce Bella? Nu... nu ... nu... pleacă din mintea mea.
                              ♡♡♡

   Suntem pe bancheta din spate a unui taxi, eu îmi țin capul pe umărul Alexiei privind în gol, iar ea, ea îmi mângâie piciorul și îmi vorbește, dar nu știu ce. Vorbele spuse pentru mine sunt doar niște aer irosit degeaba. În urechile mele răsună numai acele cuvinte, și nimic altceva, iar eu... eu nu citesc pe buze. În momentul ăsta sunt surdo-mută, nu pot auzi, și nici vorbi, dar lovitura ușoară a prietenei mele mă scoate din acea stare.
   - Tu mă asculți?
   - Nu.
   - Și mi-o spui așa?
   - Da, spun cu moralul la pământ.
   - Acum că mă auzi pot să repet ce am spus adineauri.
   - E o risipă de aer, poți să taci.
   - Nu pot să fac asta, uite în ce stare ești. Nu e vina ta, nici a lui, acum hai, pune măcar un zâmbet fals pe față, ca să mă simt mai bine.
   - Tu te vei simți mai bine, dar eu? Cu inima mea cu rămâne?
   - Vei fi bine, o să vezi, o să își aducă aminte de tine.
   - Dar mă cunoaște, dar ca acea Bella pe care o urăște din tot sufletul.
   - Nu spune asta, totul va fi bine.
   - Nu va fi, inima mea e la el.
   - Ce tot spui acolo?
   - Inima mea e la el...
   - Am auzit asta, dar nu știu la ce te referi.
   - Nici eu.
   - Opriți aici vă rog.
   - Alexia de ce să oprim în parc?
   - O să vezi.
   - Mai ales în parcul ăsta.
   Mă scoate din taxi și mă târăște după ea. Nu încerc să mă opun pentru că nici în fața Alexiei nu am foarța necesară. Picioarele mele sunt jeleu iar mâinile râme de jeleu. Mă simt vulnerabilă în fața suferinței.
   - De ce m-ai adus aici?
   - Să vezi apusul de soare.
   - Termină, mă trag din strâmtoarea mâinii ei și mă întorc spre taxi.
   - Nu pleci niciunde, mă prinde de încheietură și mă trage înapoi.
   - De ce aș rămâne? Mă uit în ochii ei în care mă puteam vedea, aratam groaznic.
   - Pentru că trebuie. Bella, uite, acum chiar dacă spune că nu te iubește, amintirea încă e vie, când își va aduce aminte o să se întoarcă la tine, și nu spun asta pentru că ești prietena mea, spun asta pentru că îl cunosc destul de bine, deja, nu ai idee. Acum spune-mi ce vezi în parcul ăsta?
   - Amintiri legate de el, Alexia cedez psihic. Hai să mergem te implor, îmi pun fruntea pe umărul ei și încep să plâng.
   - Bine, te duc la mine acasă și după îi spun tatei să ne ducă la mama ta. Bine?
   - Cred că da. Ea știe?
   - Da, i-am spus, pentru că îl iubește mult pe John și ar fi fost cazul să afle.
   - Deci se aștepta la asta? Spun eu cu vocea stinsă și cu capul încă pe umărul șatenei.
   - Nu știu dacă chiar la asta, dar la ceva asemănător. Hai să mergem.
   M-a luat încă o dată de mână și am mers la taxi. Goală pe dinăuntru și distrusă în exterior, nu mă așteptam să sufăr așa mult din pricină unui tip, mai bine nu îl cunoșteam. Dar nu o să îl las, o să fac tot posibilul să stau numai lângă el, chiar dacă știu că îl voi călca pe nervi cu prezența mea, dar de ce doar pe mine mă urăște, știu că pare puțin cam proprie treba, dar nu pot să stau frântă, știu că mă iubește, de aceea nu îl voi lăsa.
   - Mamă! Tată! A venit Bella!
   - Bella, scumpo! Apar Albert și Alissia și mă iau în brațe.
   - Bună, spun eu cu un zâmbet mic.
   - Ce e cu fățuca asta? Îmi pune Alissia mâna sub bărbie.
   - Cui trebuie să îi dau detenție? Întreabă Albert foarte încrezător în gluma lui.
   - John, spun eu fără vlagă.
   - Haide să ne așezăm. Bun, acum spuneți-mi ce s-a întâmplat cu Bella.
   - Nu te mai cunoaște?
   - Ba da, dar nu își mai aduce aminte nimic de după ce a început vacanța.
   - Adică încă te...
   - Încă nu o place, spune Alexia înainte să termine mama ei.
   - Și i-a tatuat Victoriei numele tău, am bufnit în râs când am auzit ce a scos Albert din gură. Știam eu că va merge, și zâmbetul dispare.
   - Mergem acasă? Întreb eu, încercând să îmi mai revin.
   - Vreau să îți arăt ceva, spune Albert căutând ceva pe tabletă. Uite, mi-o întinde.
   - Felicitări scumpo, mă sărută Alissia părintește pe frunte.
   - Despre ce vorbiți?
   - Albumul tău a rupt topurile, îmi explică Alexia.
   - Glumiți?
   - Nu, uită-te măcar, mă șterg la ochi crezând că visez.
   - Abia acum începe nebunia, mă încurajează toți.
   Aerul condiționat din mașina lui Albert îmi bătea direct în față, iar aerul aproape toxic nu mă ajută cu nimic, doar probabil cu niște probleme respiratorii în viitor.
   - Albert, oprește aerul condiționat, mă înec în praf, spun eu încercând să nu mă înec.
   - Bella, te superi dacă pornesc radioul?
   - Ce e cu întrebarea asta? Muzică să fie.
   După încheierea ultimului dialog din acea mașină, mă las pe spate și închid ochii, lăsând muzica să îmi danseze în creier. Muzica mi-a înlocuit în sfârșit cuvintele dureroase spuse de John, scăpându-mă de orice stres care îmi stătea pe cap. Mă lăsam purtată de sumedenia de note care mă îndepărtau de viața reală, mă ducea departe de suferință, chiar dacă unde mergeam sufeream împreună, eu și muzica. Motorul mașinii se oprește, la fel și muzica, la fel și liniștea. Deschid ochii pierdută și îl văd pe Albert cum deschide capota mașinii și răspândește fumul care ieșea de sub aceasta.
   - S-a stricat... fix acum trebuia să se strice, strigă Albert.
   - Scumpule, ce s-a întâmplat?
   - S-a stricat. Sună-l repede pe Ryan.
   - Bine, tată, mă uit uimită la Alexia întrebând-o din priviri cum adică Ryan? Îți explic imediat. Alo, Ryan..., da i s-a stricat mașina tatei în drum spre casă Bellei... vino te rog... poate să stea și singur, hai o dată... sau nu... adu-l și pe el.
   - Alexia..., îmi face semn cu degetul să tac.
   - Bine... și eu te iubesc! Grăbiți-vă!
   - De ce ai făcut asta?
   - Trebuia. Mai vrei să îți explic?
   - Normal.
   - Bun, după cum știi deja, cei doi masculi din viața mea nu se prea înțelegeau, dar în urmă cu o lună s-a întâmplat ceva.
   - Asta știu, ce?
   - Grătar, piscină, bere, hockey. Am explicat tot?
   - Sper că am receptat tot.
   - Știu, pare de necrezut, dar se înțeleg. A da, am uitat ceva, Ryan l-a lăsat pe tata să câștige.
   - La ce?
   - Fifa, am pufnit în râs.
   - La Fifa?
   - Taci, mai încet să nu audă tata.
   - Ryan, fiule, am crezut că nu mai vii, eu și Alexia râdeam pe bancheta din spate.
   - Hai să mergem, mă trage Alexia de mână.
   - E și el acolo? Șatena îmi aruncă o privire și mă trage după ea.
   - Bună, băieți! Strigă tipa în gură mare.
   - Bună, iubi!
   - Bună... Alexia, spune John distant ca înainte.
   - Salut, spun și eu încercând să nu îmi fac vocea auzită.
   - Ești bine, Bella? Îmi pune Ryan mâna pe umăr, iar eu îl aprob din cap. Mergem?
   - Nu cred că vom încăpea toți în mașină, spune Alexia zâmbind.
   - Rămân eu cu Alissia aici și reparăm mașina, voi duceți-o pe Bella. Bine?
   - Sigur tată. Te iubesc! Îl sărută cu căldură pe obraz și fuge spre mașină iubitului ei. Veniți?
   Aprob din cap și pun un picior în fața celuilalt. Mă uit în spate și văd că John stă pe loc.
   - Vii? Întreb eu, iar el face un gest din cap.
   Ryan conducea foarte încet, dacă mai există o persoană pe lângă John care ține la mașina lui, acela e Ryan. Indiferent de ce drum era, tipul mergea cu viteza melcului turbat. La un momendat, după câțiva kilometri am adormit cu melodiile mele preferate pe fundal, iar cel mai rău lucru e că am adormit pe umărul lui John.
   - Ryan, fă ceva! A adormit pe umărul meu.
   - Las-o, e obosită. Tocmai ce a venit din New York.
   - New York? În timpul școlii?
   - Ce tot vorbești? Vacanța de vară e aproape gata.
   - Ah...
   - John, ești bine?
   - Da, da, am avut o migrenă.
   - John îmi place cămașa, spune Alexia întorcându-se în spate.
   - Cămașă? A da, cămașa, nu am nicio idee de unde o am, nu îmi aduc aminte să o fi cumpărat.
   - Asta pentru că nu ai făcut-o, spun eu frecându-mă la ochii, după ce m-am trezit din somn.
   - Ce? Despre ce vorbește?
   - Bella!
   - A, da, scuze.
   - Uite, mama ta te așteaptă! Întinde Alexia degetul spre parbriz.