Floare De Nu Mă Uita

Vai mie

   O altă dimineață, adorm cu greu și mă trezesc secată de puteri, ca și atunci când m-am culcat. Când deschid bine ochii observ cum mătușa Eveline se uita la mine insistent. Încerc să nu par speriată, așa că rămân în șezut și o privesc înapoi.
   - E vreo problemă?
   - Ai vizitatori, îmi spune uitându-se în continuare la mine.
   - Vizitatori? Întreb sărind în picioare.
   - Vizitatori, pot să-i chem aici?
   - Da, sigur, spun nedumerită.
   - Copii, veniți înăuntru!
   - Copii? Ce copii? Apoi văd vreo 10 băieței și fetițe care au năvălit în încăperea mea.
   - Bună, Blla, mă salută toți în cor.
   - 'Neața și vouă. Ce vânt vă aduce pe aici?
   - Vânt? Încep să șușotească între ei.
   - Adică de ce ați venit aici?
   - Vrem să ne înveți pe toți să cântăm la chitară, iese o fetiță în față și preia cuvântul.
   - Pe toți? Dar sunteți așa mulți, mă frec la ochii crezând că visezi.
   - Te rugăm, își împreunează simultan mâinile și încep să mă roage.
   - Dar copii, nu am așa mult timp să vă învăț pe rând și nici nu e suficient loc aici, spun încrucișându-mi mâinile la piept.
   - Ce zici să-i înveți pe toți o dată, în parcul de lângă bulevard, intervine mătușa Eveline.
   - Da, începe iar zarva în încăpere.
   - Bine, bine, mă simt vulnerabilă în fața unor copii, mie nici nu-mi plac copiii.
   - Să începem acum, sugerează micuțul Sebastian, vechiul meu elev.
   - Nu acum, spun eu.
   - Ba da! Ba da! Ba da! Insistă cei 10 copii.
   - Bella, uită-te la ei, sunt așa admirabili, e vorba doar de câteva ore, te rog eu, începe și tanti Eveline să se milogească.
   - Of, bine, copii, ne întâlnim într-o oră la colțul străzii, aduceți-vă și chitările, dacă aveți, dacă nu cumparați-vă.
   - Bella, mă atenționează mătușa Eveline.
   - Într-o oră la colțul străzii, nu uitați.
   - Ieiii, au început să ovaționeza și să iasă afară din casă toți o dată.
   Am cedat, iar, mă simt așa vulnerabilă în momentele astea, că am nevoie masivă de muzică, am nevoie masivă să compun să zâmbesc gândindu-mă pentru ce trăiesc. Dar aparent, niște copii m-au făcut să cedez, am nevoie de putere, am nevoie de un umăr pe care să plâng acum, dar nu de tristețe, de fericire, cred că o spun pentru prima dată în viața mea, am nevoie de John, cum nu am mai avut niciodată. Simt că am nevoie de el, dar totuși nu înțeleg de ce, credeam că îmi ajunge muzica, dar nu, am nevoie și de ochii lui pătrunzători, de parfumul lui care îmi inundă ochii de lacrimi, de sărutul lui dulce și catifelat, am nevoie de el.
   - Bella, te așteaptă copiii.
   - A trecut deja o oră? Îmi arunc repede chitara în spate și ies pe ușă.
   Am ajuns la colțul străzii, dar nu era niciun copil, de ce am impresia că vor ieși de după un copac, sau ceva de genul ăsta?
   - Bau, au apărut toți în spatele meu.
   - Ar fi trebuit să fiu speriată? Mă rog. Sunteți gata? Strig în gura mare?
   - Daa, strigă elevii mei în cor.
   - Puneți mâinile aici, întind palma cu fața în sus. La trei, 1... 2... 3...
   - Ura! Ura! Ura! Strigăm toți cu toată forța.
   Eram cu tot squad-ul după mine, îndreptându-ne spre parcul de lângă bulevard. Era un parc imens, avea copaci, avea toată inspirația posibilă, avea liniștea aceea printre gălăgie, mă făcea să simt că sunt acasă, iar acasă, pentru mine nu e orice loc. Acasă pot să numesc locul acela unde inima mea bate din toți rărunchii să iasă din piept, locul în care pot să-mi găsesc inspirația și iubir... sau lasă.
   - Squad, sunteți gata? Scoateți-vă chitările din huse și să începem.
   Următoarele 3 sau 4 ore am încercat să le explic tuturor, să le arăt și să îi învăț așa cum știu eu mai bine, acordurile de bază. Aparent acești copiii aceștia sunt foarte dornici să învețe, au învățat repede, să văd cât le mai rămâne în minte până ședința viitoare.
   - Bun copii, când vreți să ne mai întâlnim?
   - Doamna profesoară!
   - Bella, o corectez eu.
   - Bella, nu putem să ne întâlnim de două ori pe săptămână?
   - Cum? De ce?
   - Vrem să învățăm mai mult, continuă fetița.
   - Câți ani aveți voi? Aveți heck și eu nu știu?
   - Te rugăm, Bella, te iubim.
   - De unde până... și eu vă iubesc copii. Azi ce zi e? Marți, bine, ne vedem vineri. Acum să vă duc la părinții voștri.
   Am ajuns în locul de întâlnire, unde ne așteptau o grămadă de părinți care își așteptau copiii. Încă nu-mi vine să cred că am ajuns ce nu mi-am dorit, profesoară, dar în toată treaba asta există și ceva care îmi place, să fiu înconjurată de muzică.
   - Bună ziua, mă uit în jur să văd dacă nu am încurcat părțile zilei.
   - Bună ziua! Tu ești Bella?
   - Eu sunt Bella. Aveți niște copii tare cuminți, spun eu strângând chitara în mână.
   - Cât datorează orele? Întreabă una dintre mămicile aflate la locul de față.
   - Cât datorează? Nu m-am gândit la asta. Habar nu am. Cât doriți.
   - Lăsați-ne o clipă, se întoarce spre restul părinților.
   Stăteam stânjenită între două grupuri, așteptăm ca cineva să facă vreo mișcare. Aștept două minute, după care femeia care m-a băgat în seamă mai devreme, s-a întors și se uita la mine cu gura întredeschisă.
   - Deci... face o mică pauză să-și umeziască buzele, ne-am gândit să-ți dăm $40 fiecare, având în vedere că ne-ai ținut copii 4 ore aici. Ce spui?
   - Dar nu e cam...
   - Nu, nu, i-ai. Când vă mai întâlniți?
   - Am stabilit cu ei că vineri, mie îmi e indiferent. Pe timpul zilei momentan sunt liberă. O să vă anunț curând să le căutați alt profesor. Mulțumesc frumos.
   Chiar nu-mi vine să cred că am făcut  $400 într-o singură zi, eu în acele 4 ore nu am muncit, am trăit un alt moment de inspirație, am văzut cum e să fi ceva ce nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi fi, dar am fost și încă sunt. Pentru prima oară mă simt iubită de mai multe ființe, nu doar de 4 persoane sau chiar 3, dacă ar fi fost să stau, aș fi stat și aș fi cântat până la nesfârșit, dar nesfârșitul e foarte lung, mai mult decât o viață de om, mai mult decât pasiunea pe care o exprim atunci când încep să cânt prima notă din solfegiu. Poate am mai spus-o dar eu mă exprim aici, mă exprim prin versuri și acorduri, pentru că acum, doar astea mă mai țin în viață, și poate și iubirea de la squad-ul pe care l-am creat fără să vreau, pur și simplu s-a întâmplat. De fapt, acum e momentul în care mă contrazic și spun că nimic nu e întâmplător, totul e scris undeva, indiferent unde, dar e. Poate că tot ce mi se întâmplă, mi se întâmplă cu un scop. După ce le voi spune copiilor că nu voi mai fi profesoara lor, le voi frânge inimile, dar asta îi va face mai puternici, o să încerce să mă facă mândră oriunde aș fi la acel moment. Cred că mama nu a divorțat de Gabe întâmplător, asta a meritat, și a mai meritat și o lopată năzdrăvană în cap. Mai cred că eu nu m-am întâlnit întâmlător cu familia Grey, a fost pentru ca să-mi schimbe viața, iar cât despre John, nu sunt sigură de ce ne uram, sau de ce îl plac așa mult acum, știu doar că nu mai vreau să trăiesc fără el, deși o fac.
    Cred că e cazul să-ni cumpăr niște haine noi, de fapt ce contează ce haine, doar haine să fie. Întâi să mă gândesc unde am văzut mall-ul.
   - Hei, blondo!
   - Bună, Jack! Ce faci aici?
   - Am auzit că te-ai făcut profesoară, e adevărat?
   - De unde știi? Întreb strâmbându-mă.
   - De la Sebastian, unul din elevii tăi.
   - Așa repede circulă veștile? Mă rog. Nu știi cumva unde e un mall?
   - Vino cu mine.
   Ridic din umeri și îl urmez spre colțul străzii. După vreo 2 ore de făcut cumpărături, m-am întors acasă cu mai multe pungi pline de haine. Aș fi vrut să păstrez banii, dar nu mai aveam ce îmbrăca.
   - Dar voi munciți din greu, nu glumă, spune mătușa Eveline din bucătărie.
   - Da, dar am fost și la mall să-mi iau niște haine, care a durat cam 2 ore.
   - A venit mama lui Sebastian și a zis că nu mai tace, toată ziua cântă la chitară.
   Încep să râd după care îmi arunc toate pungile într-un colț al camerei și îmi caut telefonul care l-am băgat în husa chitării. Îmi era dor să le aud vocea tuturor, poate îi voi suna pe toți, poate nu. Întâi o sun pe Alexia.