Floare De Nu Mă Uita

Toate merg pe dos

   Lăsându-mi toate sentimentele la o parte, va trebui să fac ce-mi place, nu-i pot lăsa pe cei care îi iubesc să mă tragă în spate. De mică am învățat să lupt pentru ceea ce-mi doresc, ar fi mult prea prostesc să renunț acum. Nu am nevoie de nimeni, mă am pe mine și muzică care trăiește prin mine, fiecare lacrimă care mi-a curs pe obraz a fost durerea și tristețea, e momentul să plâng de fericire și de împlinire, iar tot ce trebuie să fac pentru asta e... Să lupt, să lupt cu toate forțele. Cu fiecare minut care trece, simt în mine dorința arzătoare de a continua să-mi îndeplinesc visele. Sunt vise ce vor deveni realități, de ce să las realitatea să devină vise?
   Mina creionului care murdăreșete acum foaia cu linii și ochii care ies din orbite pentru a putea vedea caligrafia care prinde contur sub lumina stelelor care intră prin fereastra uriașă a camerei, mă inspiră. În momentul de față am mult prea multe sentimente neexprimate verbal, dar care ies cu ușurință în întuneric, am ajuns în punctul... în punctul în care și respirația mea calmă mă inspiră, și adierea vântului de vară, pe care nu îl simt mă inspiră, dar și suferința și iubirea fac parte din câmpul meu legat de inspirație. Murdăresc în continuare foaia, trăgând o linie peste un cuvânt care nu se potrivește la inspirația mea, rescriind un cuvânt care rimează, care poate crea și alte versuri, poate dezvolta strofe și mă ajută să-mi continui lupta. Uneori e deajuns un cuvânt ca să poți continua, ce rost au miliarde de cuvinte neînsemnate? De ce nu poate fi unul, sau chiar două ca să te facă să continui? Dar de ce un cuvânt și nu un simplu gest? Mult prea multe întrebări, exact. Mult prea multe întrebări și prea puține răspunsuri. Vă veni și vremea lor cândva.
   Recitesc vers cu vers, găsind greșeli gramaticale, sau poate cuvinte care nu-și au locul, poate și asta mă face să continui, îmi rescriu destinul care a început prost, îmi rescriu speranțele și viitoarea realitate. De asta am nevoie acum, de încurajarea sinelui meu care îmi răsună în minte neîncetat de când am pornit în căutarea mea, în căutarea a cine sunt. Ce rost are să știi ce ești, dacă nu știi cine ești? Altă întrebare, altă temă de gândire și alt lucru care îmi dezvoltă în minte, momentan versuri fără noimă.
   E târziu, îmi spune mintea mea îngrijorată, am nevoie să-mi aerisesc creierul. Ies afară, poate îmi vor ceda pleoapele și voi putea să dorm bine, după atâta vreme. Mă așez pe marginea trotuarului sub un felinar vechi, uzat, care are lumina slabă. Îmi pun caietul cu cântece pe genunchi și continui să mâzgălesc. Îmi simt piciorul, încă bandajat, ca și nou, parcă incidentul a fost acum câteva luni, nu acum două zile. Sunt bine, pentru prima dată după multă vreme, sunt bine. Dar ce e asta? Simt un miros familiar, care îmi gâdilă simțurile. Parfumul ăsta îmi e atât de cunoscut, iar briza care vine spre mine, continuă să aducă un zâmbet pe fața mea, ca și parfumul.
   - John... oftez, amintindu-mi de parfumul încântător în care era scăldat la fiecare îmbrățișare.
   Odată cu parfumul apar și amintirile: ochi de un albastru intens, floare de nu mă uita, cămașa tatei, tricoul lui pe perna mea, primul sărut, primul dans sub bolta stelară, zâmbetul încântat al mamei când l-a cunoscut pe John, iar ochii lui albaștri, iar floarea de nu mă uita... tot așa până când parfumul de risipește. Un fior mă cutremura din temelii, care mă face să mă ridic de pe trotuar. Intru în cameră și mă întind pe jos uitându-mă la tavanul alb. Mă întorc brusc și mă întorc la compus, dar noaptea nu mă ține trează, ba mai mult, mă face melancolică și dacă o să-mi recitesc versurile, mă voi face singură să plâng. Îmi simt genele tot mai grele, dar cu toate astea îmi sprijin capul de una dintre mâini și continui să scriu două cuvinte, după care firul mi se rupe. Am adormit.
 
   Mă trezesc mângâiată de o rază jucăușă de soare, acoperită până în gât cu o pătură călduroasă, iar drept pernă, caietul meu cu melodii. Mă ridic în șezut și îmi scutur capul, încercând să-mi dau seama unde sunt și ce caut pe podea, apoi mi se înșiruire în minte, tot ce se întâmplase azi noapte.
   - Bună dinimeața, Bella! O văd pe dna Eveline cum țopăie de colo-colo pregătind micul dejun.
   - Bună dimineața, spun cu o voce somnoroasă din cale afară.
   - De ce nu mi-ai spus că vrei să dormi? Ți-aș fi pregătit un pat, se uită plină de seriozitate la mine.
   - Nici nu știu când am adormit, spun eu încă pe jumătate adormită.
   - Hai la micul dejun, îmi ordonă femeia sprintenă.
   - Dar nu era nevoie să vă deranj...
   - Am spus să vii, ridica tonul la mine, încă radiind de fericire.
   Nu mă împotrivesc și merg în bucătărie, unde pe toată întinderea acesteia era doar mâncare. Până să întreb ce sărbătorim, femeia mă așează pe un scaun și-mi pune o farfurie în față.
   - Nu am știut care e micul tău dejun preferat, așa că am gătit tot ce știam eu, spune îngrozitor de zâmbăreață.
   - Dar de unde atâta fericire? Întreb eu urmărind cum mi se umple farfuria.
   - Ești prima fată care a intrat în casă noastră după mult timp, în afara de iubitele lui Ziggy, care au fost nenumărate.
   - Cum adică prima și cum aducă după mult timp?
   - Păi am avut o fiică, care am renegat-o, spune cu zâmbetul împrăștiindui-se de pe față.
   - A, spun eu. Hai să mâncăm, spun nevrând să intru în detalii. Nici nu știu de unde să încep, îmi plimb privirea printre felurile de mâncare.
   - Cu ce vrei, toate sunt pentru tine.
   - Uau, spun eu mirată. Pentru mine? Mulțumesc, apreciez.
   După o masă copioasă, unde am fost nevoită să mănânc tot din farfurie, din cauza privirii insistente a dnei Eveline, m-am închis iar în camera care avea să-mi devină casă. Mi-am așezat scaunul aproape de vitrină și mi-am luat chitara. În momentul în care degetele mele ating corzile, simt o liniște interioară, simt cum m-am detașat de tot ce mă făcea să sufăr. Cuvintele care aseară formau doar versuri, acum formează în totalitate o melodie, un nou cântec pe care sper că îl va auzi cineva, cândva și se va simți așa cum mă simt eu când ascult o melodie care îmi place, sau o piesă pe care am ascultat-o o singură dată, dar pe care o cânt fără oprire. În momentul în care singură persoană care crede în mine sunt eu, muzica mă ajută să rămân în viață să uit ce s-a întâmplat în trecut, pentru că trecutul e trecut și așa va rămâne. Am făcut multe greșeli, care m-au făcut să regret unele lucruri, dar muzica... muzica îmi e mamă, tată, soră, frate, în momentul când nu am pe nimeni.
   - Bella, cineva caută o fată cu o chitară în vitrină, tu ești aceea?
   - Mă tem că da, spun ieșind din cameră și oprindu-mă la ușa bucătăriei și sprijinindu-mă în piciorul drept. Cine mă caută?
   - Eu, aud o voce impunătoare venind de jos.
   - Păi atunci spune-mi cu ce te pot ajuta? Mă aplec să ajung la nivelul micuțului băiețel.
   - Vreau și eu să cânt la chitară așa cum o faci tu, se uită direct în ochii mei.
   - Dar îți trebuie mult exercițiu, mie mi-a trebuit ani că să fac performanța asta, îi spun pe un ton prietenos.
   - Poate mă înveți tu, spune insinstând din priviri.
   - Eu? Întreb ridicându-mi privirea spre mătușa Eveline.
   - Da, vreau să învăț să cânt la chitară, te rog, își împreunează mâinile și se uită insistent în ochii mei.
   - Bine, fie, dar trebuie să-ți cumperi o chitară și să-ți aduci un caiet în care să notezi ce-ți predau.
   - Are deja chitară, intervine mama copilului.
   - Perfect, spun eu ridicându-mă în picioare.
   - Putem să începem acum? Se uită copilul de jos la mine.
   - Acum?
   - Te rog, mă imploră puștiul.
   - Bine, cedez eu.
   - Am plecat, îl văd pe copil ieșind pe ușă în viteza a cincea.
   - Mulțumesc, spune mama băiatului, după care se repede după el.
   - Am făcut-o și pe asta, îmi încrucișez mâinile la piept.
   - Copilul îmi aduce aminte de Ziggy, își șterge femeia o lacrimă de la colțul ochiului stâng.
   - E acum, dacă nu te deranjează, mă întorc la muncă, îmi descrucișez mâinile și merg spre "biroul" meu.
   Îmi iau chiatara de pe jos, și mă pun în șezut sprijinindu-măde peretele încăperii. Înainte să încep iar, trag cu ochiul la ceas, care îmi indica ora 12:15, credeam că am dormit mai mult. Îmi reiau activitatea, după care sunt iar întreruptă de băiețelul care a dat buzna în cameră.
   - Bună, spun eu de jos.
   - M-am întors, se oprește în fața mea.
   - Uite, tu așează-te pe scaunul acela, iar eu merg după altul, bine? Îmi aprobă din cap. Mătușă Eveline, pot să iau un scaun?
   - Sigur, fugi, îmi zâmbește femeia de la masă.
   - Gata m-am întors, îmi așez scaunul vizavi de al lui și-mi iau chitara în brațe. Acum, spune-mi cum te numești?
   - Sunt Sebastian și am 7 ani, spune deschizându-și caietul.
   - Așa deci... Eu sunt Bella, întind mâna, după care copilul o cuprinde și mi-o clatină de sus în jos. Putem începe?
   - Da, abia aștept.
   - Bun, prima și prima dată, învățam din ce e formată chitara. Știi să scri?
   - Nu prea, doar ce am terminat clasa întâi, îmi spune ridicând din umeri.
   - Facem așa, îți scriu cu litere de tipar ca să înțelegi. Bine?
   - Super, bate palma, ești un geniu, își ridică palma.
   - Bun, acum să începem.
   Pentru început, pe prima pagină a caietului i-am desenat o chitară, sau cel puțin cu una trebuia să semene, și i-am scris părțile chitării. Exact așa cum m-a învățat Albert, explicând tot cum îmi expilca el.
   - Acordul Em este cel mai banal acord, uite, îi arăt cum se prind corzile. Acum încearcă tu. Așa, bravo. Acum ia-ți penelul și atinge corzile cu el.
   - Așa?
   - Da așa. Foarte bine. 
   După vreo oră, mama copilului insista să plece. Am rămas singură în cameră și am început iar să mâzgălesc cuvinte pe caietul cu cântece, dar încă o dovadă că noaptea mă inspiră, nu mai erau așa pătrunzătoare, erau doar versuri. Am renunțat la scris și încep să cânt din nou, uitând că mai e încă cineva în casă.
   Vocea mea, acompaniată de chitară, răsuna de pe hol, am fost puțin surprinsă când în camera mea a pătruns dna Eveline, cu ochii plini de lacrimi. Mă opresc brusc văzând starea femeii și mă ridic de jos, cu speranța că dacă o mângâi puțin nu va mai plânge.
   - Îmi pare rău, nu am vrut să vă deranjez. Dacă vreți încetez, îi spun uitându-mă în ochii ei vineții.
   - Nu, nu, îmi face plăcere să te ascult, continuă. Nu mă băga în seamă, dar vocea ta m-a emoționat. Continuă, se dă în spate și închide ușa în urma ei.