Floare De Nu Mă Uita

Nu mai am cuvinte

   După ce s-a deschis ușa garajului, inima a început să lovească. Era acolo, o simțeam cum se zbate, cum vrea să iasă. Eram oprită în ușa garajului, iar John aștepta să fac vreo mișcare, se uita insistent la mine, sperând că îi voi explica, dar eu stăteam acolo, stană de piatră.
   - Ai de gând să îmi explici, sau ce?
   - Ai răbdare.
   De fapt în mintea mea se formau propoziții, nu puteam să-i zic direct, orice șoc l-ar putea băga iar în spital. Nu puteam să fiu așa directă ca de obicei. Creierul meu nu funcționa, era blocat. Mergi, mergi, mergi.
   - Uită-te la oglinda de pe partea stângă a mașinii.
   - Dar ne e...
   - Uită-te bine! E numai vina mea, dacă nu eram eu nu se întâmplau toate astea. Ai găsit?
   - Nu. Arată-mi!
   - Uite! Acum vezi?
   - E numele tău. De ce e numele tău... Ah...
   John a picat în genunchi cu degetele pe tâmple. Mă așez lângă el și mă uit atent la el, nu știam ce i se întâmplă. Nu se simțea bine și asta numai din cauza mea. Își ridică privirea spre mine și se uită direct în ochii mei. Îmi dă părul de pe față și îl pune după ureche, mă mângâi de mâna lui caldă și închid ochii.
   - Îți amintești? Întreb eu deschizând ochii.
   - Îmi pare rău, mă trage spre el, iar eu încep să plâng. Îmi pare rău, șoptește, iar eu plâng și mai tare.
   Mă strânge la pieptul lui și mă mângâie pe cap, îmi era dor să-i simt respirația și inima. Îi bătea așa de tare. Mă îndepărtează de pieptul lui și îmi ia fața în mâini, îmi șterge lacrimile cu degetele mari și îmi spune:
   - Nu mai plânge. Ai plâns destul, dar acum gata, sunt aici și te iubesc, cuvintele lui nu mi-au oprit lacrimile, ci m-au făcut să plâng și mai tare.
   - John, frate, i-ai rupt oglinda, vocea lui Ryan răsuna de la stradă.
   Noi eram încă pe jos, pe cimentul rece al garajului, eram în brațele lui John, plângeam, dar de bucurie. În sfărșit mi-a mărturisit să mă iubește, iar eu sunt mândră de asta, nimeni nu are idee cât de mult îl iubesc, doar el.
   - Să nu te mai atingi nicio... Măi, măi, măi, dar ce avem noi aici. Alexia!
   - Da!
   - Vino puțin. Uită-te la ei! Ai pupat-o?
   - Ryan, dragule, trebuie să le lăsăm puțină întimitate, vino!
   - Dar... mașina mea... Iubito!
   - Vino! Îl ia de mână și îl trage după ea.
   - Ar fi bine să ne ridicăm, o să răcești, îmi spune John ridicându-se în picioare, îmi întinde mâna ca să mă agăț de ea.
   - Strange-mă bine să nu cad din nori, îi zâmbesc în momentul în care mă ridic.
   - Mi-a fost dor de tine, mă ia în brațe și mă ridică.
   - Și mie. Am terminat treaba de care ar trebui să fi mândru.
   - I-auzi, și ce mai aștepți. Vino în casă.
   - Ești sigur? Adică nu ar trebui să te las să te odihnești?
   - Nu am nevoie de nimic altceva în afară de tine.
   - Dar eu tot nu înțeleg, ce s-a întâmplat în garaj când ai cazut pe jos? Ne îndreptăm spre intrarea casei lui.
   - Am început să-mi amintesc lucruri din momentul în care am văzut florile, mă uitam la ele și te vedeam pe tine. Apoi când ai adormit pe umărul meu și Alexia m-a întrebat de cămașă, aia nu era o migrenă, eram eu la bustul gol în camera ta. Iar când am văzut...
   - Tatuajul Victoriei? Încep să râd.
   - Da... Tatuajul. Mi-am adus aminte de noapte aia în care am făcut pană de cauciuc în pădure, iar după asta toate amintirile mi s-au derulat pe retină.
   - Ce ți-a venit când ți-ai tatuat mașina?
   - Voiam să vă am pe amândouă cu mine pentru totdeauna.
   - De unde atâta romantism?
   - Mamă, suntem acasă!
   - Cum adică sunteți acasă? E și Ryan? Iese dna Eveline din bucătărie plină de făină.
   - Nu, am venit cu Bella.
   - Bella? Ochii mamei lui John ies din orbite la vederea mea. Vino, vino, mă ia de mână și mă duce până la canapea. Stai jos. Stați jos, se corectează.
    - Mamă, nu te agită așa tare.
    - John, dragule, oricât ai încerca să mă înțelegi nu o să poți, așa că taci, fața tipului de lângă mine se lungește la auzul cuvintelor spuse de mama lui. Bun, Bella cu ce te... Ce ai la cap? Mă uit la John, apoi la mama lui.
   - Eu... păi... când am...
   - Când a urcat în mașină a dat cu capul și s-a lovit, dna Eveline se uită urât la amândoi.
   - Să zicem că te cred. Deci ce vrei să bei? Sau vrei să mănânci ceva?
   - Nu, nu mulțumesc.
   - Dar te rog eu. Stai și mănâncă cina cu noi.
   - Hai, Bella. Te rog. Vreau să te cunoască și tata.
   - Bine, dacă mă rugați așa.
   - Parcă voiai să mă faci mândru.
   - Da, am uitat, îmi scot telefonul din buzunar și intru pe YouTube. Ești gata?
   - Uimește-mă! Îi întind telefonul.
   - Uită-te singur. Dă play la prima melodie, își ridică sprâncenele după ce pornește muzica.
   - Asta ești tu?
   - Da, de necrezut, știu.
   - Nu e de necrezut, știam că iubita mea e foarte talentată.
   - Vai, mă flatezi. Deci cum e?
   - Câte melodii are?
   - 15.
   - Îmi place poza. Nu știam că ești așa siropoasă.
   - Nici eu, până nu te-am cunoscut pe tine. Cu adevărat, completez după.
   - I-auzi. Atunci melodiile asta îmi sunt dedicate mie?
   - Posibil, spun eu zâmbind.
   - Cum adică posibil? Înainte ai spus..., mă pufnește râsul. Ce rea ești.
   - Eu? Rea? Încă nu mă cunoști.
   - Era să fac cu inima.
   - Credeam că ai facut-o deja.
   - Posibil.
   - Hai mă...
   - Ai primit un mesaj.
   - Deschide-l.
   - Eu?
   - Da, tu. Ce ți se pare așa ciudat?
   - Bine. Bella.
   - Da?
   - Billboard...
   - Ce? Dă-mi, iau telefonul din mâna lui și îl apropii de ochi ca să mă conving. Deci nu pot să cred. John... Billboard.
   - Felicitări, dă să mă ia în brațe, dar eu sar de pe canapea și încep să țopăi. Bella, mai încet, se ridică de pe canapea ca să mă oprească.
   - Îți dai seama? Billboard... Mi-am dorit asta de când am început să cânt, sar la el în brațe și îl sărut pe obraji.
   - Stai, stai, mai încet.
   - Nu pot să cred, sunt așa fericită, mă pune pe umărul lui ca pe sacul de cartofi și mă duce la canapea, mă trântește și începe să mă gădile. Nu... Nu... Stai, te rog.
   - Ce îmi dai să mă opresc?
   - Nimic... acum lasă-mă. Nu mai pot... spun eu printre râsete.
   - Măi, copii ce faceți? John rămâne cu degetele în aer când aude vocea mamei lui.
   - Păi... știi noi...
   - Mă gâdila, spun eu ridicându-mă în șezut, femeia dă ușor din cap și se întoarce în bucătărie.
   - Imediat trebuie să ajungă tatăl tău, du-te ia cutiile alea din garaj.
   - Dar mamă...
   - Te ajut eu. Sunt grele?
   - Sunt niște habar nu am ce, dar sunt ușoare.
   - Atunci hai, îl iau de mână și îl trag spre ieșirea din spate.
   Tot ce îmi trebuia, era să găsesc în caraj 5 cutii pline cu bucățele de foi, ca să încep să fac ca un copil de trei ani care se joacă cu confetii.
   - Bella, nu uita că trebuie să le multăm, nu să aruncăm cu ele peste tot, mă oprește din a arunca în el cu un pumn de "confetii".
   - M-am supărat, mă întorc cu spatele la el și mă aplec să împing o cutie, dar el mă prinde de mijloc și mă întoarce cu capul în jos. Nu... Nu. Lasă-mă, am început să dau din picioare.
   - Nu mai da din picioare că mă lovești.
   - Atunci lasă-mă jos, mă lasă jos pe una dintre cutii și mă tine de mână.
   - Nu fugi, când să mă ridic de pe cutie, mă trezesc cu o grămadă de hârtiuțe care îmi inundă fața.
   - A, da? Ia de aici, am început să arunc în el cu chestiuțe.
   Cât timp se scutura John de hârtii eu m-am ascuns în dulapul cu unelte și mă uitam pe gaura cheii. A ajuns în fața dulapului, iar eu am închis ochii ca și cum nu m-ar vedea dacă îi închid.
   - Te-am prins, deschide ușa, iar dulapul mă scuipă afară.
   Până să apuc eu să spun ceva mă trezesc cu o cutie de hârtii turnată la mine în cap. Mă scutur sub lumina puternică a farurilor mașinii tatălui lui John, care ne-a surprins pe amândoi în cea mai nepotrivită ipostază, și anume: John mă scutura pe fund de hârtiuțe.
   - Deranjez? Eu și John ne oprim din activitatea noastră și mijim ochii la vederea bărbatului care se uita la noi.
   - Nu, nu, tată, vino, șatenul își pune mâna după ceafă stânjenit și îmi vorbește din priviri.
   - Ce ați făcut aici? Parcă trebuia să le muți în celălalt capăt de garaj, nu să le împrăștii prin tot garajul.
   - De fapt, nu-l cetați pe el, eu am început, spun eu luând toată vina asupra mea.
   - Adevărat? Încredințez din cap, iar John face la fel.
   - În cazul ăsta o să îl chem pe noul nostru angajat să curețe. Nu mă mai pot baza pe voi.
   - Scuze, spun eu zâmbind stânjenită.
   - Cum îl cheamă pe noul angajat, tată?
   - Pete, ridic sprăncenele speriată.
   - Și mai cum? Zicem amândoi într-un glas.
   - Johnson, spune o voce din spatele bărbatului, iar eu am leșinat, iar John m-a prins.
   - Bella! Îmi dă câteva pălmi ca să mă trezesc, iar apoi mă ia în brațe și mă duce în sufragerie. Mama, adu un pahar cu apă.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Bella a leșinat. Bella... Bella, mă udă pe față, în momentul în care stropi de apă îmi ajung pe pielea simțurile mele se activează. 
   - Ce s-a întâmplat?
   - Ai leșinat, îmi spune dna Eveline.
   - Trebuie să îl conce... John îmi face semn să tac. Adică trebuie să... mănânc ceva, poate de asta am leșinat.
   - Da, ai dreptate Bella, probabil de asta.
   - Domnule, de unde pot lua o lopată?
   - Pete, ai tot ce îți trebuie acolo.
   - John! John! John! Șoptesc eu, iar când se uită la mine îi fac semn cu degetul să vină spre mine.
   - Ce e?
   - El e fiul lui Gabe, îi șoptesc astfel încât să auzim doar noi.
   - Ce? Zice el cu voce tare atrăgând atenția adulților.
   - Taci!
   - Haideți la masă, spune dna Eveline.
   - Mami, ce avem de mâncare?
   - Mâncarea ta preferată.
   - A mea? Sandviș cu carne afumată din Montreal? Mama lui aprobă. Serios? Ai, mama, te iubesc!
   - Și tarte cu unt, completează dna Eveline.
   - Ne întrecem până la bucătărie, spune John alunecând pe gresie.
   - Hei nu-i corect, mă ridic de pe canapea și alerg, după care sar la el în spate. Te-am prins.
   - Am ajuns amândoi o dată, mama ce câștigăm?
   - Tu o să speli vasele în sera asta.
   - Dar, mami, știi... trebuie să o duc pe Bella acasă și...
   - După ce speli vasele poți să o duci acasă.
   - Dar ma...
   - Dar nimic, acum hai să mâncăm. Corey, vino la masă.
   - Acum vin, iubito.
   În timpul cinei am uitat de tot, chiar și că Pete venit după mine în Canada. Nu știu de ce,  dar sentimentul de teamă a plecat, mă simt în siguranță, simt că acum familia și cei care îmi sunt apropiați nu mai au de suferit din cauza lui, chiar dacă e mai aproape de noi, mai mult decât aș fi putut crede. Cu prilejul ăsta, bărbatul în care am cea mai mare încredere la momentul ăsta mă va ajuta să aflu mai multe despre trecutul meu întunecat. Mă va ajuta să îmi recăpăta amintirile cu tata, deși e doar o umbră. Deși eram foarte mică când a fost ucis, de fiecare dată când închid ochii și mă gândesc la el, îmi apare pentru o secundă o imagine ștearsă, după care dispare.
  
   - 'Neața, iubire!
   - 'Neața, John!
   - De ce ai vrut să ne întâlnim așa de dimineață?
   - Vrei să discutăm aici?
   - Da, bine zis. Hai să mergem la localul de lângă liceu.
   - Îmi iei smoothie de căpșuni și banane?
   - Dacă te ajută.
   - Ai, te iubesc!
   - Doar așa mă iubești?
   - Poate.
   - Ce-ți mai place să mă tachinezi. Mergem? Îmi întinde mâna, iar eu îl apuc brusc și îl strâng tare.
   - Mergem, îmi pun capul pe umărul lui și ne îndreptăm încet spre liceu. Nu-mi era dor de el, stau și privesc la clădirea din fața noastră.
   - Da, nici mie. Hai să intrăm, vreau să îți arăt ceva.
   - Ce? Ce? Ce?
   - Dacă promiți că stai neclintită pe scaun și nu scoți niciun sunet după ce îți arăt.
   - Bine, promit, întind degețelul mic spre el. Promit pe degețel, mă apucă de deget și mă conduce spre intrarea localului. Așa, deci? Mă așez pe scaun și îl apuc de mânere.
   - Uită-te la asta, îmi întinde telefonul lui.
   - Nu pot să cred. Ai intrat aseară?
   - Da, acum te rog nu țipa, mă mușc de buza de jos încercând să nu țip.Deci eu leșin, așa repede?
   - Așa repede, ți-am spus că te iubesc?
   - Mi-ai spus-o încă o dată cel puțin, spun eu încă citind articolul scris de Billboard.
   - Tu nu spui nimic?
   - Sunt așa fericită, îmi duc mâna la gura încercând să opresc un țipăt.
   - Nu mă refeream la asta, dar...
   - Și eu te iubesc, ok? Vrei să mă audă toată lumea când spun asta?
   - Da, chiar vreau.
   - Serios?
   - Da.
   - Bine, tu ai vrut-o. Atenție lume! Da, da aici, uitați-vă la tipa de pe masă (eram cocoțată pe masă) puțină atenție, vă rog. Mulțumesc! Deci, vreau să încep prin ai spune tipului de la masa asta că ÎL IUBESC, foarte, foarte mult și vreau să închei prin a spune: TU ești motivul pentru care albumul meu are așa mult succes. Te iubesc! Sar de pe masă înapoi pe scaun și mă uit la John. Deci?
   - Ești nebună... dar ești nebuna mea.
   - Ai, mă aplec peste masă și îl sărut pe obraz. Acum, unde îmi e smoothie-ul?
   - Vine imediat, bun acum spune-mi de ce m-ai chemat așa de dimineață aici?
   - De ce? Te superi? Nu îți era dor de mutra mea?
   - Bella...
   - Bine, bine, scuze. Deci, aseară am vorbit cu Ziggy și...
   - Oprește. Cine e Ziggy?
   - Ești culmea. Am stat la mama lui când eram în New York. Ai uitat.
   - Serios?
   - Da, scuze. Așa, reiau. Am vorbit aseară cu Ziggy și mi-a zis că sora lui e în Hamilton cu iubitul ei. Iar iubitul ei este...
   - Jack ăla.
   - Pete.
   - Mă rog. Continuă.
   - Diseară se duce la un club de fițe, vreau să smulg niște informații de la ea, dar partea proastă e că mă știe. Așa că...
   - Nu-mi place cum te uiți la mine.
   - Lasă-mă să termin. Așa că diseară vom merge la clubul ăla de fițe, iar tu, dragule, iubițelul și gogoșica mea pufoasă vei intra.
   - Nu sunt foarte încrezător în ceea ce urmează să spui. Chestii de astea se întâmplă numai în filme.
   - Viața e cel mai dur film în care ai putea juca, acum ascultă-mă. Dacă nu vrei îl rog pe Ryan.
   - Nu, firește că vreau. Ce trebuie să fac?
   - Tu te vei da pe lângă Elisabeth, sora lui Ziggy, iar eu voi sta și voi privi nervoasă. Ce zici? Te bagi? Ezită o clipă.
   - Ce nu fac eu pentru draga, iubițica și gogoșica mea pufoasă?
   - Taci... tu... Bună! Vă pot ajuta cu ceva? Erau două tipe la masa noastră care se holbau la noi.
   - Ne... Ne poți da un autograf?
   - I-auzi. Sigur. Dați-mi un pix. Pentru cine să fie?
   - Sophia și Eliza.
   - E-l-i-z-a și S-o-. Se scrie cu PH?
   - Da, așa se scrie.
   - p-h-i-a cu drag Bella. Poftim.
   - Mulțumim! Fetele se îndepărtează chicotind.
   - Măi, măi...
   - Ce? Nu e vina mea.
   - Nu, nu, e a mea.
   - Deci, unde rămăsesem?
   - La cum spuneai tu că o să stai și o să te enervezi pe scaun în timp ce eu flirtez cu o femeie cu aproape 10 ani mai mare.
   - Nu cred că va fi nevoie să flirtezi tu cu ea, o va face ea cu tine.
   - Ce te face să crezi asta?
   - S-a măritat cu unul cu 25 de ani mai bătrân pentru bani, nu m-ar mira dacă l-ar lasă pe Pete pentru unu' cu 10 ani mai tânăr.
   - Așa irezistibil mă vezi?
   - Nu zic nimic. Trebuie să mă pregătesc. Îmbracă-te elegant. Ai înțeles? E club de fițe.
   - E na. Cum să nu?
   - John.
   - Văd ce găsesc prin dulap.
   - Bine, ne întâlnim... Vino la Alexia după mine, merg la ea să mă pregătesc.
   - Bine, ne întâlnim diseară.
   - Muah, îl sărut pe obraz și o luăm fiecare în partea opusă.