o carte în aşteptare| h.s.

— Am făcut o greşeală, dar acum plătesc pentru ea! Şi cât o s-o mai fac? Isabelle, îmi pare rău, zău! Trebuia să te preţuiesc atunci când erai a mea! Dar, te iubesc! Te-am iubit de la început, şi tu o ştii. Nu mă lasă acum..., vocea i se sparse la final şi încercă să se apropie, dar ea se dădu mai în spate, sătulă de atâtea minciuni.

— Minciuni! ţipă. Am găsit pe altcineva, îl iubesc.

— Nu, nu îl iubeşti! Tu mă iubeşti pe mine! Ce dracu', pe mine — doar pe mine!

Într-un moment de furie ţipă şi o prinse de ceafă, sărutând-o cu forţă. Isabelle îşi simţi lacrimile fierbinţi de furie rostogolindu-se pe obrajii ei îmbujoraţi de la frig, dar şi sentimentele. Sentimentele de mult uitate şi îngropate cât mai adânc, ridicându-se la suprafaţă după o perioadă atât de lungă. Înotă într-un ocean de lacrimi şi minciuni, despărţindu-se de demonii ei şi agăţându-se de el ca viţa de vie; ca un scai. Se ţinu de el ca de o rază de speranţă. Îi răspunse la sărut şi îl trase mai aproape.

Iar el? Plângea căci o avea din nou în braţe, şi asta era tot ce-şi dorise încă de când realizase ce greşeală făcuse. Se simţea de parcă renăştea după trei luni de zile, după nopţi cu coşmaruri şi lanţuri tot mai grele ce-i ţinură inima captivă. Îşi simţi inima pompându-i cu putere în piept, de parcă s-ar fi zbătut să iasă şi să se lipească de a ei. O aşa iubire!

Dar brusc, ea se îndepărtă.

— Pleacă. Mama poate apărea în orice moment iar dacă te vede aici, va ţipa şi nu va ieşi prea frumos. Pleacă.

Dar nu plecă.

— Nu şi de data asta.

— Pleacă. Pleacă!

Şi plecă.