o carte în aşteptare| h.s.

❝ Isabelle? ❞

"Dragă Harry,

am făcut o greşeală. Încă de la început. De când te-am cunoscut, te-am minţit întruna. Mereu ai crezut că Hope este fata visurilor tale. Dar nu este — nu sunt. Nu sunt perfectă pentru tine, nu sunt nici măcar Hope! Sunt Isabelle. În tot acest timp, te-am minţit. Deşi ai intuit ceva, eu am negat absolut totul. Pentru că am visat momentul în care-ţi spun adevărul, şi nu s-a sfârşit prea bine. De fapt, s-a sfârşit rău. Foarte rău! Şi nu cred că pot trece prin aceleaşi clipe din nou. Nu cred că te pot pierde din nou. Dar te-am pierdut deja, nu? Şi e doar vina mea. Niall aproape că m-a implorat să-ţi spun mai devreme, dar oare de ce nu am făcut-o?!

Frica. Frica că te-aş pierde. Dar oricum te-am pierdut, indiferent care ar fi motivul. Nu te merit, ştii? Nu merit un bărbat atât de frumos, inteligent şi perfect ca tine! Eu sunt doar o simplă fată din suburbii care visează la o poveste de dragoste cu cineva ca tine, deşi ştiu că sunt doar basme. Adică, serios, cine s-ar uita la mine?

Nu ştiu de ce nu am vrut să-mi dezvălui identitatea de la început. Poate dacă ştiai cine este Hope, nu mai plecai acum. Poate acum mă ţineai în braţe şi-mi şopteai cât sunt de frumoasă. Ţi-aminteşti când mi-ai scris că ţi-ai imaginat făcând dragoste cu mine? Şi eu mi-am imaginat asta. Şi a fost perfect, cel puţin pentru o virgină ca mine. Tu, probabil că ai experienţă, dar eu am aşteptat bărbatul perfect. Şi l-am avut — dar mi-ai scăpat printre degete. Nu am cuvinte să-ţi spun cât de rău îmi pare. Am vrut să fiu diferită şi de aceea am rămas în anonimat. 

TE IUBESC HARRY STYLES, TE IUBESC AŞA CUM NU AM MAI IUBIT PE NIMENI, TE IUBESC PENTRU CĂ MĂ... IUBEAI, TE IUBESC PENTRU CĂ EŞTI PERFECT, EŞTI INTELIGENT, FRUMOS, CARISMATIC, AMUZANT, EŞTI TOT CEEA CE MI-AM DORIT VREODATĂ DE LA UN BĂRBAT. TE IUBESC!"

Dar realiză că era prea târziu pentru scuze şi declaraţii, aşa că rupse foaia şi o mototoli în palmă. O ţinu în dreptul inimii, lăsând lacrimile să cadă. Şi ce dacă oamenii o priveau ciudat? Şi ce dacă îşi înăbuşea oftaturile, căci era în public? Emoţiile erau prea mari pentru a le înfrâna; erau prea mari pentru a le exprima în cuvinte. Dar era doar vina ei — şi o ştia, căci de îi spunea de la început, ar fi fost în braţele lui acum.

Între timp, Harry se aşeză pe bancă, trăgând-o pe Hope în braţele lui, pe genunchii săi. Degetele îi gâdilă şoldurile goale (căci Hope nu se sfia niciodată din a-şi arăta formele, alegând maieuri scurte ce-i lăsa şoldurile şi buricul la vedere şi pantaloni tăiaţi sau foarte scurţi). Mintea lui era departe, la o anumită fată cu ochi albaştri şi un zâmbet larg, căci îi părea rău că a lăsat-o baltă pe Isabelle, dar acum o avea pe Hope, iar asta-şi dorise de la bun început, corect? 

Dar Hope nu se gândea la Isabelle. Lui Hope nu-i păsa. Fusese geloasă pe ea încă de la bun început, de ce Isabelle îl avusese pe Harry şi nu ea? Ea era frumoasă, cu forme generoase — un fund bombat, picioarele de gazelă şi un bust mare, aşa cum le place băieţilor — dar Harry îi aruncase o privire scurtă şi apoi ochii îi reveniră asupra Isabellei. Ce are ea şi Hope nu are? Şi Hope putea scrie nişte scrisori tâmpite dacă asta îi cerea Harry, şi ea putea fi inocentă, şi ea putea lăsa machiajul deoparte pentru el... BA NU PUTEA! Nu putea lăsa deoparte ţinutele indecente, machiajul strident sau flirturile dese cu băieţii, pentru că nu aşa era ea. Şi nu se va schimba pentru Harry.

Adică, de ce ar face asta? Doar nu credea că... îl iubeşte, nu? Doamne fereşte! Hope se iubeşte doar pe sine! Hope nu-şi dăruieşte inima nimănui!

— Şi spune-mi, el îi atrase atenţia, de ce nu ai vrut să-ţi arăţi identitatea? De ce Isabelle nu a vrut să-mi spună cine eşti? Erai sub nasul meu în tot acest timp...

— Păi, eu sunt mai timidă aşa...

El zâmbi şi-i mângâie obrazul. Isabellei i-ar fi plăcut asta, dar nu şi lui Hope. Ea ar fi vrut să o ducă într-o cameră de hotel şi să o facă toată noaptea. Dar Harry nu ştia ce-i în capul ei. Căci de ar fi ştiut, şi-ar fi dat seama că a greşit persoana.

— Deci, spune-mi, eşti virgin? rânji şi se aplecă deasupra lui.

El se înecă şi o privi cu ochi mari. Înghiţi în sec.

— P-poftim?

— Ei haide, ai nouăsprezece ani, nu-mi spune că nu ai făcut sex până acum! ea râse.

— Hope, te comporţi foarte diferit faţă de fata cuminte şi inocentă ce scria acele scrisori.

— Asta pentru că nu sunt ea!

— Cum?

— Uită-te la mine! Arăt eu cumva a fată inocentă? A fată care stă mereu cu nasul în cărţi? Dacă da, uită-te şi a doua oară. Şi a treia, dacă doreşti. O să vezi că nu-i aşa. Iar acea Hope de pe hârtie, e de fapt Isabelle, okay? 

— Poftim?

— Harry, eu cred că eşti cam prost. Zău! Isabelle este Hope de pe hârtie, nu eu. Şi, aparent, ai fost îndrăgostit de una şi aceeaşi persoană. Dar, dacă tot eşti aici cu mine, ce-ar fi să mă conduci acasă la tine şi... hm, cine ştie ce se întâmplă în continuare? ea rânji, descheindu-i cămaşa neagră.

Dar el nu o băgă în seamă, trântind-o pe bancă şi ridicându-se, o luă la fugă. Are picioare lungi, ce noroc! Fugi spre librărie, dar când ajunse, Isabelle nu era acolo. Căci plecase mai devreme. Dar uitase ceva pe masă, iar el o văzu. Era pagina ruptă din carte. Era scrisoarea ei pentru el. Şi scria adevărul. Scuzele. Motivele. Declaraţia ce-i aduse lacrimi în ochi. Trebuia să o găsească.

Băgă foaia în buzunarul blugilor şi ieşi din librărie, fugind spre staţia de autobuz. Dar nici un autobuz nu era disponibil până peste o jumătate de oră. Şi mai şi ploua! Dar nu avea încotro şi o luă pe jos, prin ploaie, cu veşmintele ude şi lipite de piele, cu părul — poate cam prea lung acum — ud şi lipit de fruntea şi gâtul lui. Trecuse jumătate de oră de când fugea, până ajunse în faţa casei Isabellei. Apăsă frenetic pe sonerie. Ciocăni în uşă. Era mult prea agitat!

În cele din urmă, uşa se deschise, dezvăluind-o pe Martha, mama Isabellei.

— Te pot ajuta?

— Isabelle, unde e Isabelle?

— Ah, tocmai a plecat la aeroport cu tatăl ei.

— Aeroport?!

— Nu ştiai? Economisise de trei ani bani pentru o călătorie în Machu Picchu, iar astăzi pleacă. Pentru toată vara.

— Poftim?! aproape ţipă.

Îşi trecu mâna prin păr, ridicându-l în sus, şi zări un taxi pe stradă, la timp să-l ducă la aeroport! Urcă în maşină, dar traficul era prea mare. Ce dracu'! înjură în gând. Era un semn că o va pierde. Toată vara. Şi, cine ştie, poate când va veni înapoi nu îl va mai vrea!

Într-un final, taxi-ul opri la aeroport dar, aşa cum intuise, era prea târziu. Avionul spre Machu Picchu plecase cu jumătate de oră în urmă! O pierduse pe Isabelle, pentru totdeauna? 

Păreri?