o carte în aşteptare| h.s.

❝ Ciocolată. ❞

Odată ajunsă pe aeroportul din Londra, Isabelle îşi luă la revedere de la Justin cu un sărut lung şi urcă în taxiul ce avea să o ducă înapoi acasă. Trecuseră trei luni dar recunoaşte, nu-i fusese dor de casă. Poate doar de părinţii ei cărora la povestise tot ce se întâmplase, menţionând că îl vor cunoaşte în curând pe Justin.

Ajunse acasă. Era o liniște deplină iar asta o făcu să se întrebe dacă nu cumva greșise casa. Dar nu, era casa ei!

— Mamă? strigă brusc şi înaintă în bucătărie.

Totul era gol. Vesela era spălată şi pusă pe suport, masa strânsă dar ceva nu era în regulă. Unde era toată lumea? Şi apoi se gândi — poate că vor să-i facă o surpriză! Da! Mai mult ca sigur sunt în camera ei, aşteptând-o în linişte. Urcă în fugă scările şi zâmbi, apoi deschise uşa. Nimic. Nimeni. Nu era nimeni în cameră!

Îşi lăsă bagajele la uşă şi fugi în dormitorul părinţilor ei dar nu era nimeni. Se linişti brusc — mai mult ca sigur părinţii ei sunt la super market. Da! Ei nu ştiau la cât avea să ajungă Isabelle aşa că plecară la super market. O să-i aştept o perioadă, gândi şi porni să-şi desfacă bagajele.

Dar trecu jumătate de oră. O oră. Poate două şi nu apărea nimeni! Se îngrijoră şi tot felul de scenarii care mai de care îi apărură în minte.

Ţipă "Mamă! Tată!". Nimic. Fugi iar când ieşi pe uşă se bufni într-un bărbat. O prinse de braţe şi o repuse pe picioarele ei.

— Isabelle?

Acea voce. Şi apoi, acei ochi. Cât de dor îi fusese de acei ochi! Dar acest bărbat nu mai era la fel. Părea mai slab iar sub ochi avea cearcăne vineţii. Îmbrăcămintele lui păreau că nu fuseseră schimbate de atât de mult timp, erau şifonate.

— Ai venit..., murmură ca pentru sine şi o strânse în braţe. Ai venit! Dar, te simţi bine?

— Mama, şopti nedând importanţă senzaţiilor ce se instalară în corpul ei odată ce primi îmbrăţişarea lui. Mama, tata, nu-i găsesc.

— Cum, nu ştii? Sunt la spital! Stai liniştită, adăugă imediat ce-i văzu expresia, un vecin a avut accident. I-am văzut ieşind din casă acum câteva ore, probabil o să se întoarcă din clipă-n clipă. Dar… tu ce mai faci?

O privi şi realiză că era mai frumoasă. Părul era mai lung şi vopsit în blond la vârfuri, era mai bronzată şi părea că străluceşte. Nu arăta tristă chiar deloc — nu aşa ca el. El era… chiar josnic, se gândi. Plânsese atât de mult pentru ea, nu dormea noaptea şi nu-şi aduce aminte când făcuse duş ultima dată.

— Arăţi bine, îi spuse în final.

— Aparenţele pot fi înşelătoare.

Minciună. Arăta bine căci se simţea bine. Cu Justin.

— Isabelle, eu… Nu m-am simţit niciodată atât de rău ca atunci când ai plecat. Aş muta munţii din loc să nu mă mai simt niciodată aşa.

E trist, ba chiar dezorientat. Şi o doare. Dar de ce?

— De ce? De ce minţi? Amândoi ştim că tu eşti cu Hope acum. Ai aflat cine e Hope, aşa că ce dracu' mai vrei de la mine? ţipă. Ţipă căci voia să se descarce.

— Te vreau pe tine, 'Belle, am aflat...

— Să nu îndrăzneşti să mă numeşti aşa! ţipă din nou, uitând că era în mijlocul drumului. Doar mama îmi spune așa, şi ea merită dreptul. Tu şi alţi mincinoşi, nu meritaţi. Să mă mai strigi aşa odată şi...

— Isabelle? Iubito, ai ajuns acasă!

Mama ei o strânse în braţe, zâmbindu-i cald doar ca zâmbetul să i se preschimbe în amărăciune la vederea lui Harry. Harry cu fata ei, asta după ce a înşelat-o.

— Să mergem, mormăi ea, abţinându-se să nu ţipe la el. Nu merita, gândi.

Iar el rămase acolo, în mijlocul străzii cu mâinile atârnându-i fără vlagă pe lângă corp şi cu "Am aflat adevărul. Te iubesc" pe buze, căci nu avusese timp să rostească cuvintele. În acelaşi timp, un bărbat înalt şi frumos trecu pe lângă el şi se îndreptă spre uşa casei Isabellei. Bătu la uşă iar Isabelle îi deschise uşa şi sări în braţele lui. Când văzu că-l sărută, lumea lui se prăbuşi. De asta arăta bine, căci nu îi păsa de el. Nu plânse după el.

Trecuse o oră. Două. Poate trei. Ce naiba, se făcuse deja noapte şi bărbatul nu mai ieşea de la Isabelle. Şi o ştia, căci stătuse în faţa casei ei încă de atunci.

Dar îl văzuse, în cele din urmă, ieşind din casă. Se ascunse după un tufiş şi ascultă discuţia dintre cei doi:

— Ce vei face cu el? Arată rău şi, după cum ai spus, îi pare rău.

— Justin, a fost decizia lui. Am încercat, chiar am încercat, dar...

— Iubito, el oftă şi o luă în braţe. Harry îşi strânse pumnii şi se abţinu să nu sară la bătaie. Ascultă-mă, dă-i o şansă. Măcar, ascultă-l şi vezi ce are de spus.

— Ştii că mă trimiţi în gura leului, nu?

— Nu, clătină din cap cu o expresie tristă, nu în gura leului. În braţele lui. Şi vreau să fii fericită, iar dacă asta înseamnă să fii cu altul, atunci la dracu', te las!

— Justin! îi sări în braţe şi-şi ascunse chipul umed în umărul lui. Harry privi în linişte cu durere şi furie în ochi. Nu te merit! Tu eşti atât de bun iar eu... Să mă duc cu altul, aşa ceva nu se face!

Îi luă chipul în palme şi o privi.

— Doar o şansă, fuseseră ultimele cuvinte pe care i le spusese apoi îi sărută fruntea şi plecă.

Rămase în pragul casei, tremurând de frig şi emoţii. Închise uşa în cele din urmă. Harry păşi tiptil şi privi pe geam. Părinţii ei erau în sufragerie, dar ea nu era. Era în camera ei, ştia asta. Reuşi să treacă de părinţii Isabellei şi ajunse la etaj de unde se auzea muzică, semn că acolo era ea. Deschise uşa. Isabelle stătea cu spatele şi astfel nu-l văzu. Se apropie de ea şi o privi.

Ochii îi erau acum inundaţi în lacrimi. Nu-şi putu stăpâni lacrimile! Şi nici nu ştia de ce plânge.

— Ce cauţi aici? tresări.

— Ăh... Ciocolată!

Următorul capitol va fi ultimul. Sper să fie pe placul vostru.