o carte în aşteptare| h.s.

❝ Hope? ❞

— Acum e acum! şopti înainte să deschidă uşa.

Harry stătea în faţa ei, arătând incredibil de bine în costumul lui negru. La gât avea un papion de aceeaşi culoare iar cămaşa îi era albă, dar poate nu aşa de albă cum Isabelle îşi imaginase. Adică, serios, puteai să-i vezi tatuajele şi trupul bine făcut. Prea bine făcut... Buclele lui dese îi erau date pe spate pentru a nu-l deranja şi, pentru un moment, ea se gândi cum ar fi dacă el nu ar avea părul aşa de lung. Să risce să-i spună? Mai bine nu — el arată prea bine aşa. Mult prea bine, încât nu-i venea să creadă că el o voia tocmai pe ea. Dar, şi pe Hope... 

— Mergem?

Aprobă din cap şi se agăţă de braţul lui, ţinându-şi în mâna dreaptă poşeta. Călcă uşor căci tocurile era insuportabile (de frumoase!). Harry observă asta şi se întoarse spre ea, întrebând-o ce s-a întâmplat.

— Oh, nu sunt prea obişnuită cu tocurile.

Iar Harry o iubea, aşa că voia tot ce-i mai bun pentru ea. O ridică şi o luă în braţe iar ea ţipă apoi râseră. Îşi îngropă chipul în umărul lui iar el merse până la limuzină — limuzină! — apoi o lăsă pe bancheta din spate, aşezându-se lângă ea şi închizând uşa în urma lui. Chiar mergeau la o întâlnire adevărată — la un restaurant luxos, amândoi îmbrăcaţi elegant. Era prea frumos ca să fie adevărat!

Odată ajunşi, o ţinu strânsă e talie şi aproape o ridică în sus pe pantofii lui; toate astea doar pentru a-i fie ei bine, pentru a nu o durea picioarele. Harry era aşa un gentleman! Îi trase scaunul iar ea se aşeză şi el se puse în faţa ei, privind-o cu o sclipire în ochi. Îşi muşcă buza. Era pentru prima dată când o vedea aşa de elegantă — exceptând balul acela dat în cinstea celor care au terminat liceul pentru că atunci nu avusese o seară prea plăcută.

După ce comandară, rămaseră în linişte. Pur şi simplu, nu aveau un subiect de vorbit. De fapt... Aveau, doar că niciunul dintre ei nu voia să aducă vorba despre asta, din motive diferite. Harry nu voia să strice seara iar Isabelle nu voia să-i spună adevărul. Nu acum! 

— Cum se face că am mers la acelaşi liceu şi niciodată nu ne-am întâlnit? Pentru că, dacă te-aş fi văzut, sigur nu te-aş fi uitat!

— Am fost timid pe parcursul liceului, rânji. Dar nu-ţi fă griji, continuă el, nu o să mă uiţi prea curând. O să mă cunoşti mai bine şi o să vezi că nu sunt un tip care să fie uitat. Am o personalitate... interesantă, îşi păstră rânjetul şi aproape izbucni în râs.

— Oh? Asta înseamnă că ne vom vedea mai des?

— Asta, desigur, dacă vrei să-mi fii iubită.

— Iubită?

El dădu din cap dar nu spuse nimic. Îşi muşcă din nou buza. La naiba, buzele lui sunt atât de... sexi! Chelnerul apăru cu mâncarea lor şi le-o servi iar cei doi rămaseră în linişte cât mâncară. Înainte de felul al doilea, cei doi vorbiră şi râseră atât de tare încât atraseră atenţia celor din jur. Odată cu chelnerul ce le adusese felul al doilea, veni şi proprietarul restaurantului care nu păru să fie foarte mulţumit de cei doi. Le deranja clienţii! Le făcu un ultim advertisment înainte să se retragă în linişte. Dar asta nu i-a oprit pe Harry şi Isabelle din a râde şi imediat mai apoi, după multe reclamaţii, fuseseră daţi afară. Şi culmea, mai şi ploua! Dar cei doi nu păreau a fi... trişti că seara li se ruinase. Dimpotrivă, îşi suflecară hainele, îşi luară papucii într-o mână, şi mersere pe plajă, cu părul şi veşmintele ude.

— Of, mormăi Isabelle încă zâmbind, mi-am ruinat machiajul!

 — Nu contează, Harry spune iar degetele lui îi atinseră faţa, ştergând rimelul ce se întinse pe obrajii ei, arăţi bine oricum. Eu te iubesc oricum.

Şi, în acel moment, realiză că ea nu-i spusese niciodată "te iubesc". Nu spusese niciodată acele două cuvinte. Niciodată! Nimănui. Dar nu voia să o spună. Nu pentru că nu voia, ci pentru că nu o simţea. Ceea ce era destul de ciudat. Dar se cunoşteau de atât de puţin timp, nu îl iubea — nu încă. Aşa că se mulţumi cu un zâmbet uşor reţinut iar încruntătura de pe faţa lui îi dădu de înţeles că nu era de acord cu asta. Voia să o audă spunând. Voia să o audă spunându-i-o înapoi. Simţea nevoia să audă cele două cuvinte din gura ieşind din gura ei, călătorind prin aer şi ajungând la urechea lui într-un şoptit erotic ce i-ar fi umflat inima de bucurie.

Dar nu aşa se întâmplă. Ea zâmbi şi-l luă de mână, trăgându-l după ea pe plajă. Încă ploua. Se gândi că poate era un semn că această întâlnire nu fusese o decizie prea bună. Se gândea că nu era menit să fie cu ea. Dar o iubea, şi voia să fie cu ea, indiferent ce s-ar fi întâmplat!

"Te-ai simţit vreodată ca şi cum vrei să spui "te iubesc" cuiva, doar de dragul de a o spune? Nu pentru că o simţi cu adevărat? Ei bine, eu am simţit-o. Cunosc tipul ăsta care e foarte drăguţ cu mine, şi mereu mi-a spus că mă iubeşte. Şi mi-a arătat-o! Dar eu nu i-am spus-o înapoi niciodată. Şi zilele astea ar fi trebuit să i-o spun. Nu pentru că aşa am simţit, doar că... parcă aşa trebuia. Aşa părea corect! 

Dar nu am spus — şi acum mă consider vinovată. Dacă va crede că nu-l iubesc? Dacă mă va da deoparte? Dacă mă va părăsi? Dacă va realiza că nu sunt bună pentru el şi mă va părăsi? Voi trece eu peste asta? Voi trece, nu? Doar sunt o fată puternică a cărei lumi nu se prăbuşeşte după un băiat? Corect?... Hope." 

— Niciun citat de data asta? se întrebă Harry trist, lăsând cartea pe masă. Hei, Isabelle!

Isabelle intră în librărie cu un pahar de suc în mână şi o carte în cealaltă, mergând cu ochii printre rânduri. Nu-l băgă în seamă, şi asta nu pentru că o făcea intenţionat, ci pentru că era prinsă de adolescentul Miles din Looking for Alaska. După cum John Green o descria, această Alaska părea atât de perfectă — nu numai la exterior, având forme generoase şi trăsături superbe, ci şi la interior, fiind inteligentă, o prietenă adevărată şi avea mereu cuvintele la ea. Isabelle o invidia! În plus, nu-şi ura numele doar că faptul că Alaska şi-a ales prenumele, o făcea să fie atât de invidioasă pe ea! Şi se gândi dintr-o dată că, Harry merita pe cineva ca Alaska.

— Hei Isabelle!

De data asta îl auzi şi se aşeză la masa lui, neluându-şi ochii din carte. Era atât de concentrată încât...

— Ce faceţi? Hope sări în sus de entuziasm şi se aşeză pe scaunul liber. Era mereu atât de bucuroasă şi optimistă, chiar şi fără motiv.

— Oh, bună Hope...

Acela era momentul când îşi ridică privirea spre Harry. Ochii lui erau mari şi uimiţi. Hope? Hope? Acea Hope?! Hope fusese sub nasul lui în tot acest timp?

— Tu eşti Hope? el întrebă, trecându-şi limba peste buzele ce deveniră, deodată, uscate. Tu eşti Hope? întrebă din nou şi nimeni nu mai apucă să spună nimic, pentru că o luă pe sus şi ieşiră amândoi. 

Isabelle rămase încremenită. Ce-am făcut?! 

Copertă nouă făcută de către @VodkaCherries!