Alice in wonderlend (yaoi)

1. Povestea capătă un alt farmec

Al povestește:
Unde mă aflu? Mă simt complet dezorientat și senzația aceasta de singurătate mă apasă în piept, strivindu-mi cutia toracică. O pădure. Mă aflu într-o pădure. Ce pădure? Nu am nicio pădure în apropiere de casă, atunci unde naiba mă aflu? Teama a pus stăpânire pe trupul meu. Nu e momentul să intru în panică, mi-am spus deși nu voiam să mă ascult.
Îmi amintesc că mă aflam în balansoar citind, apoi restul e complet în ceață. Este posibil să sufăr de somnambulism? Am ajuns până aici în somn? Și unde este acest aici? Sunt înconjurat de copaci, înalți de vreo patru-cinci metri, atingând cerul cu crengilor lor asemeni unor mâini. Un sunet ca urletul unui animal m-a înfricoșat. Dacă există animale periculoase aici? Trebuie să ies. Trebuie să găsesc ieșirea.
Am început să merg încet în față, fără nicio direcție anume cu crengile trosnind sub picioarele mele. Sunt pierdut. Copacii aveau o formă anormală, parcă îndemnându-mă să mă opresc chiar în acea secundă. Seamănă mai mult cu o pădure în care bântuie strigoi și fantome, la acest gând fiori reci mi-au trecut de-a lungul șirei spinării. Sunetul s-a auzit din nou, mai clar, mai îngrețoșător, mai aproape, din ce în mai aproape. M-am oprit în loc cu inima făcută cât un purice.
Pot să continui sau să mă opresc aici, însă atunci cum voi mai ajunge acasă? Cum voi mai ieși din pădurea aceasta nenorocită? Nu mă sperie pe mine un răget de animal! De fapt mint, chiar mă sperie. Am răsuflat adânc și am dat să continui fix când sunetul s-a auzit din spatele meu. Nu am de gând să mă întorc să văd. Nimeni nu va reuși să mă convinge să fac asta. Voi fugi, asta e. Fuga mă va scăpa de orice creatură hapsână s-ar afla în spatele meu și totuși...
- Cine ești, am întrebat fiind conștient că nimeni nu va avea să-mi răspundă.
- De fapt întrebarea e cine ești tu și ce cauți aici, o voce groasă și puternică a rostit aceste cuvinte, semn că provenea de la monstrozitatea care se afla în spatele meu.
Asta a fost. Nu am mai stat pe gânduri și am luat-o la fugă, însă ceva mi s-a încolăcit în jurul gleznei, țintuindu-mă pe loc. M-am sforțat să scap, însă era prea puternică. Eram prins, fără vreo modalitate de a scăpa. Era ca o coardă înfășurată în jurul piciorului meu, strângându-se dureros, parcă jupuindu-mi pielea cu totul. Mi-am făcut curaj și m-am întors să privesc creatura în ochi, însă ce am văzut, ce mă aștepta cu adevărat m-a lăsat fără respirație.
Era unul din acei copaci anormali care mă privea cu ochii săi sticloși, iar gura îi era deformată într-un rânjet, râzând pe seama neputinței mele. Toți copacii erau asemeni lui, ațintindu-mă cu niște priviri înfometate ca și când aș fi o gustare. Rădăcina s-a strâns mult mai mult, avea de gând să mă jupoaie de viu, dar am refuzat să strig, am refuzat să par un fricos, ceea ce și sunt, în fața acestor creaturi. Oricum nu are cum să mă ajute cineva, poate doar să se alăture la torturarea mea.
- Aici îți vei găsi sfârșitul, muritorule, a spus rânjetul său adâncindu-se. Sângele tău va deveni una cu rădăcinile și cu trupurile noastre care au tânjit atâtea secole după carne umană. A râs, un sunet care mi-a întors stomacul pe dos.
Nu fi o găină fricoasă, Al! Am încercat să mă îmbărbătez fără niciun rezultat. E doar un vis ceea ce trăiesc acum, asta e. Aceste creaturi nu pot exista în realitate și totuși par atât de reale. Scoarța copacilor cât și crengile, rădăcina dură care-mi rănește pielea.
- Nu-mi este frică de voi, am strigat cu o tărie pe care habar n-am unde am găsit-o.
Copacul a râs cu nesaț.
- Ar cam trebui, deși asta nu contează atâta timp cât ajungi acolo unde trebuie.
M-am pus rău cu copacul. Acum mă va devora mult mai lent, chinuindu-mă, oricum voi avea același sfârșit. Mi-am dat ochii peste cap. Ce mai amenințări de la un copac vorbitor! Un iepuraș alb a apărut din spatele copacului. Arăta atât de uman. Oare era un om care purta un costum argintiu și căra un ceas imens după el? Mi-a făcut semn să tac din gură, deși nu aveam de gând să mai scot niciun sunt, nu că mi-ar fi frică.
Căra la spate un fierăstrău de două ori mai mare ca trupul său. Cineva avea de gând să mă salveze. Presiunea care apăsase asupra trupului meu începuse puțin câte puțin să dispară. S-a furișat pe lângă copac fără ca acesta să observe fiind prea ocupat să mă sfredelească pe mine cu privirea. A tăiat rădăcina dintr-o dată, după nici două secunde copacul țipa, agonizând de durere. M-a prins de mână și m-a tras după el, în timp ce sunetele grotești scoase de copac creșteau în intensitate, de durere, dar și de frustrare că cina sa a reușit să scape.
- Vino cu mine, Alice, a spus, glasul său fiind blând, iar zâmbetul cald.
De unde îmi știe numele? Totuși l-am urmat, doar de a scăpa de acei copaci, deși aveam incertitudini în privința lui, iar rațiunea țipa la mine că este un necunoscut.
Pălărierul povestește:
S-a întâmplat ceva. Fluxul temporal a început să se disipe, frânturi din poveste apărându-mi înaintea ochilor. Imagini pe care le-am trăit de atâtea ori. M-am ridicat în picioare clătinându-mă și atunci pământul a început să se cutremure violent. Am râs în timp ce le priveam chipurile speriate. S-a schimbat firul poveștii. Pentru prima oară sunt fericit că am scăpat de toată acea bazaconie, poate și de nenorocita de regină de inimă roșie.
Cutremurul a încetat după cinci secunde, suficiente pentru a înlătura toate acele amintiri din mintea mea. Toți mă priveau curios așteptând să le explic ceea ce tocmai s-a întâmplat. Nu am făcut-o și nici nu o voi face. Sunt doar interesat cine a reușit să taie firul narațiunii care se afla în desfășurare.
- Ce a fost asta, omida a întrebat leneșă parcă pasându-i câtuși de puțin, asta dacă nu l-aș cunoaște.
- Se pare că pădurea și-a găsit o nouă jucărie. Pisica a rânjit până la urechi încântată.
Ceștile de ceai erau toate răsturnate ca și platourile cu prăjituri. Deci în pădure se află acea persoană. Mi-ar face plăcere să o întâlnesc însă probabil a devenit îngrășământ pentru copaci. M-am așezat pe scaunul meu bucurându-mă de liniștea care se instalase. Fără acea fetiță lucrurile aveau să fie mult mai simple pe aici și aș vrea să rămână astfel pentru o vreme îndelungată. Un alt cutremur a urmat celui precedent, mai violent. Se pare că situația e mult mai gravă decât am anticipat. Nu că asta m-ar afecta pe mine în vreun fel ci doar va schimba derularea normală a poveștii. Asta înseamnă mai mult repaus pentru mine. Mi-am întins picioarele pe masă nepăsându-mi de privirile celor doi. Nu suntem prieteni.
Omida e extrem de parșivă și mincinoasă, iar pisica Chesire e foarte vicleană, de foarte multe ori lucruri rele se ascund în spatele zâmbetului său, însă suntem cam singuri pe aici și nu avem cum să eliminăm plictiseală, deși în majoritatea timpului am crize de nebunie și vorbesc fără noimă. Urăsc acele momente, urăsc persoana care sunt și în adâncul sufletului meu îmi doresc să fiu normal, să pot privi lumea așa cum o privesc cu toții.
- Cum decurge comanda, reginei, a întrebat pisica cu foarte mult sarcasm, răsucindu-și coada lungă asemeni unui arc.
Regina... Suntem sclavii ei și aparent toate dorințele pe care aceasta le are noi suntem obligați să i le îndeplinim. Nu a fost întotdeauna așa. Am trăit vremuri mult mai bune când fosta regină nu fusese detronată, înșelată și pur și simplu umilită. Am privit în gol amintindu-mi-o. Era o femeie de o frumusețe dezarmantă, cu părul de un blond imperial și ochi de safir, însă ceea ce atrăgea bărbații era inteligența cu care își gestiona fiecare mișcare și devotamentul pentru poporul ei. Toți locuitorii au plecat din regat, noi am rămas la stăruințele regelui pentru a avea ea de cine să-și bată joc și să-i ducă la îndeplinire toate mofturile.
Am oftat. Și am privit cerul analizând fiecare detaliu minuscul al norilor. Va ploua. Această petrecere se va sparge curând când perdeaua de lacrimi se va revărsa nimicitoare asupra noastră. Ei își continuau micile lor glumițe pe care nu le-am suportat niciodată.
- Decurge foarte bine, am răspuns dintr-o dată, amintindu-mi că am fost foarte tăcut pentru ceva timp, luându-i prin surprindere.
Al povestește:
L-am urmat, el fiind singurul care m-ar putea scoate de aici. Mâna lui mi-o strângea pe a mea, parcă asigurându-se că nu am dispărut niciunde și că mă aflam cu adevărat în spatele său. Pădurea a tăcut subit, lăsând vacarmul de mai devreme să devină istorie. Pământul a început să se miște cu mine, mâna lui a devenit un fel de frânghie, un mijloc de mă ține în picioare, însă nu una destul de rezistentă. Am căzut în genunchi, zgâriindu-mă în denivelările pământului și umplându-mă de țărână. E un cutremur. După privirea speriată și complet debusolată a iepurelui nu se întâmplă prea des pe aici. Am dat să mă ridic, dar un alt val a urmat celui anterior, mai puternic care m-a trântit iar la pământ.
Nu a durat mai mult de cinci secunde și am reușit să mă ridic. Mi-am scuturat pantalonii pe care îi rupsesem în mai multe locuri. Super. Se pare că m-am rănit mai grav decât am presupus. Firișoare de sânge se întrezăreau prin găurile din pantaloni. Nu este un vis. Dacă ar fi fost cu adevărat unul acum m-aș fi trezit și aș fi râs de ce am putut să visez. E complet real tot ceea ce mi se întâmplă. Asta mă sperie mult mai mult ca acei copaci carnivori.
- Să mergem, Alice, m-a rugat acesta, ochii săi roșii ca smaraldul devenind dintr-o dată pali.
Îi era teamă de ceva, dar de ce anume? Mi-ar spune dacă l-aș întreba sau doar ar evita subiectul? Sau dacă intențiile sale nu sunt bune, dacă este ca acei copaci, deși privirea lui inocentă dezarmează această posibilitate, totuși ar putea fi adevărată.
- Unde, am întrebat fără să mai stau pe gânduri.
- Cât mai departe de locul ăsta.
Ăsta nu e un răspuns demn de încredere. L-am privit circumspect, părea agitat. Ce se întâmplă aici?
- Haide, te rog, regina nu trebuie să știe că ești aici, m-a implorat.
Regină? Ce tărâm magic este ăsta? L-am urmat, deșii aveam atâtea dubii în privința lui și mai ales în privința locului ăstuia. M-a condus la un copac imens de trei ori mai mare decât acei copaci, părea bătrân. Rădăcinile groase se întindeau sub picioarele mele asemeni unor șerpi, căutând, răscolind în maldărul de pământ. O ușă aproape ovală se afla în copac. Era o scorbură. Acolo locuiește, am dedus. A deschis ușa și m-a invitat înăuntru.
Încăperea nu erau atât de mică precum mi-am închipuit. Era un adăpost destul de încăpător, cu câteva camere unite printr-un micuț hol. Câteva tablouri împodobeau pereții de altfel și monotoni, tablouri a căror artiști îmi erau complet necunoscuți, semn că tot acest loc este rupt complet de realitate. Mi-a făcut semn să mă așez pe o canapea din piele de culoarea mahonului. Mi-a analizat rana de pe genunchi și a strâmbat din botic. Era adâncă. A plecat în altă cameră și s-a întors câteva secunde mai târziu cu câteva bandaje și cu o sticluță cu spirt. Oare locuiește singur? Mi-a dezinfectat rana după care mi-a bandajat-o.
- Mulțumesc.
Mi-a zâmbit. Seamănă atât de mult cu un animăluț, deși e mai mult uman, genul acela de animal drăguț cu blănița moale și albă ca laptele. Parcă e extras dintr-o ficțiune cu căsuțe în copaci și cu animale vesele care ajută trecătorii care sunt atacați în pădurea groazei.
- Asta a fost datoria mea, a răspuns făcându-mă mult mai confuz.
- Ce vrei să spui?
Și-a lăsat capul în jos evitându-mi privirea în mod voluntar.
- De ce nu trebuie să mă găsească regina? Te rog, spune-mi, am insistat.
Și-a ridicat capul și acele bile roșii m-au ațintit.
- Pentru că regina vrea să-i facă rău lui Alice.