3. Pălărierul

111 15 4
                                    

Alice povestește:
Razele firave ale soarelui propagate în încăpere prin mica ferăstruică m-au trezit. M-am frecat somnoros la ochii și am coborât cu picioarele pe podea. Chipul iepurașului mă privea zâmbind. Îmi adusese o tăviță cu o ceașcă de ceai fierbinte și o felie de pâine cu dulceață.
- Mulțumesc, i-am spus.
Poate acum ar fi momentul să vorbesc cu el.
- Ascultă, eu...
Dar sunt întrerupt de căscatul puternic al Pălărierulului.
- Am întrerupt ceva, a întrebat și s-a așezat lângă mine.
- Nimic, iepurele a fost cel care i-a răspuns.
Prezența lui e pur și simplu intimidantă. Toată făptura lui e intimidantă. Doar cum mă privește cu atâta stăruință mă face să vreau să-mi bag capul în pământ. Ce ar trebui să fac? Vreau acasă. Nu am ce căuta în acest loc, el a spus-o. De ce iepurele stăruie să mă apere când mă poate duce înapoi acasă. Parcă citindu-mi gândurile mi-a zâmbit blând.
- Eu o să plec acum, a spus Pălărierul ridicându-se cu zgomot. Mulțumesc pentru ospitalitate!
I-am privit spatele lat în timp ce ieșea pe ușă.
- Stai, te rog, l-am auzit pe iepuraș spunând și alergând după el.
Când a vorbit gâfâia.
- Poți să ai grijă de el, te rog!
Pălărierul s-a uitat urât la mine, îi puteam citi dezgustul instalat pe chip. În această clipă îmi doresc să fiu oriunde altundeva decât în acest loc sub greutatea privirii sale copleșitoare.
- Nu, a răspuns cu glasul ușor răgușit.
Iepurașul mai avea puțin și-l implora.
- Nu am de gând să-mi petrec ziua alături de acest răzgâiat, apărându-l și ferindu-l de regină care oricum mă detestă.
- Te rog!
Pălărierul a oftat.
- Am spus că nu am de gând să te ajut și gata, doar știi cât de mult o urăsc.
Când a spus toate astea privirea i s-a fixat asupra mea, analizându-mă. Ochii lui sunt asemeni unui ocean de întrebări adânci care s-au implantat în carne, sfâșiind.
- Știu, însă am ceva de rezolvat și nu-l pot lăsa de unul singur cu regina pe urmele lui. Ia-l cu tine, te rog!
Pălărierul și-a frecat bărbia gânditor.
Pălărierul povestește:
De ce trebuie să aibă chipul unei păpuși de porțelan și privirea aceea inocentă? De ce nu seamănă cu ea? Încă sunt intrigat cum această făptură a putut devia firul poveștii, însă nu atât de mult pe cât ar fi trebuit. Regina de cupă încă se află pe urmele lui Alice fie că e fată sau băiat. Vreau să-l ajut, tot caut motive în străfundul minții mele și totuși rațiunea îmi spune că ar putea fi cea mai proastă decizie a vieții mele, dar una extrem de atrăgătoare și de palpitantă.
Mă privea. Nu și-a dezlipit privirea de pe mine, iar ochii lui, două giuvaere în acest loc sărăcăcios mă absorbeau cu totul. Tot încerc să mă conving că nu e ca ea și totuși ce folos. Nu îl cunosc și nu am curajul de a o face pentru a fi dezamăgit din nou. Așa sunt aceste creaturi umane, risipesc numai dezamăgiri oriunde s-ar afla.
Am de gând să o fac. Sunt complet nebun dacă mă pun în pericol astfel pentru acest băiețel abia intrat în mersurile vieții. Dar nu o fac pentru el, să fie clar! O fac pentru iepure și pentru tot ceea ce a făcut pentru mine.
- Bine, am rostit cu jumătate de gură ca și cum cineva mi-ar fi smuls acel cuvânt blestemat.
Alice a zâmbit, zguduindu-mi inima. Chipul lui parcă radia, iar iepurașul a oftat ușurat. Îi puteam citi recunoștința pe fața lui plină de blană ca neaua.
- Vino, fetițo.
S-a strâmbat la cuvintele mele, însă mi s-a alăturat.
- Mulțumesc.
Cuvântul iepurașului m-a urmat în timp ce părăseam copacul bătrân. Peisajul de afară e la fel de static ca și ziua precedentă, nimic nu s-a schimbat. Însă eu știu tot adevărul, iar acest adevăr este acest băiețel cu o frumusețe Dumnezeiască care ar putea schimba ceva în propria mea existență. Poate de asta am acceptat să-l ajut. Puțin probabil. Pășea liniștit în spatele meu, dar eram conștient de fiecare pas. Era atât de grațios în felul în care mergea, fiecare acțiune pe care o întreprindea era grațioasă asemeni ei. M-a uluit felul în care a țipat la mine seara precedentă, veridica Alice nu ar fi făcut așa ceva niciodată.
Am zâmbit. Mă bucur că eu am fost cel care l-a scos din sărite. Mă întreb ce gust or avea acele buze de culoarea piersicii, la fel de zemoase și pline. Nu, nu trebuie să te gândești la asta. Dacă te prinde regina spânzurătoarea te paște. Și totuși... Privirea mi-a poposit asupra lui pentru a nu știu câtă oară, e ca și cum acolo ar trebui să se afle. Iar când ochii ni s-au întâlnit mi-am retras-o. Puteam simți acel puseu de energie umplând spațiul dintre noi, dorind mai mult. Acaparând, săpând în suflete și întunecând minți.
O să-l duc în atelier, cu cât ajungem mai repede cu atât mai bine. Nu trebuie să-l zărească nimeni, mai ales vreunul dintre ei. Am mărit pasul și el a continuat să mă urmeze. Nu pot elimina această tăcere apăsătoare, cel puțin până nu suntem în siguranță. Drumul mi se pare mai lung ca noaptea trecută. Semne ale ploii de noaptea trecută încă sunt prezente, dar natura pare mai pașnică și mai însuflețită. Încă puțin, mi-am spus.
S-a împiedicat, asta a fost ceea ce m-a oprit în loc. Tot felul de buruieni umpleau pământul. Oare am mers prea repede? M-am aplecat.
- Ești bine, am întrebat și el a înclinat din cap, ochii lui cercetându-mă pentru o clipă.
Nu avem timp. L-am apucat de încheietura subțire a mâinii și l-am luat în brațele mele. A dat să protesteze, însă a tăcut, conștientizând că e spre binele lui. Am început să merg cu el cuibărit la pieptul meu. Îi simțeam privirea ca pe o apăsare până în adâncul ființei mele. Am ajuns. Nu l-am lăsat jos până nu am auzit ușă închizându-se în urma mea. Abia atunci mi-am permis să mă relaxez și el la fel. S-a sprijinit de mine răsuflând. Aș putea să-mi înfășor mâinile în jurul taliei sale subțiri, doar aș putea. Dacă aș face asta probabil l-aș speria și s-ar distanța de mine, mai mult decât l-am distanțat deja.
- Ce e acest loc, a întrebat curiozitatea luându-i loc groazei de mai devreme pe chipul lui angelic.
- Aici locuiesc, am răspuns simplu, dorind ca el să nu mai insiste pe tema asta.
Faptul că sunt cu el singur e deja destul de copleșitor, doar imaginându-mi ce aș putea să-i fac cu mâinile mele supuse atâtor ani de croitorie. Cum aș putea modela acel trup perfect așa cum îmi doresc eu, cum aș putea străpunge aceea piele fină cu unul din acele ace lungi cu care îi croiesc rochiile reginei, cum sângele proaspăt rubiniu ar face acea piele și mai perfectă. S-a îndepărtat de mine ceea ce m-a făcut să mă trezesc din reverie. Și-a aruncat privirea prin micul meu atelier.
Materiale în diferite culori care mai de care mai scumpe, mai vaporoase și impozante, demne de o regină erau împrăștiate pretutindeni. Rochia pe care abia ce o creasem se afla încă pe manechin așteptând ultimele finisaje. Parcă chemându-mă. Mi-ar placea să creez haine pentru el. În timp ce rochiile pe care i le fac ei, le fac cu dezgust. Aș vrea ca el să îmbrace acea rochie, ca trupul lui firav să fie înveșmântat în acele valuri de materiar sclipitor. S-a apropiat de acea rochie și eu l-am urmat.
Pe buzele lui rozalii se afla o întrebare nerostită. Și-a ridicat ochii și m-a privit.
- Da, eu am făcut-o.
A zâmbit pe neașteptate ceea ce mi-a făcut inima să bată incontrolabil.
- Ai vrea să o probezi?
A scuturat frenetic din cap.
- Eu nu sunt fată, a spus, deși chipul său contrazicea afirmația enunțată.
Asta era problema. S-a simțit jicnit atunci când l-am făcut fată seara precedentă și în această dimineață și totuși nu a spus nimic. O bătaie în ușă m-a făcut să tresar. El e. I-am acoperit buzele fragede cu mâna mea bătătorită.
- Nu scoate niciun sunet.
A aprobat printr-o înclinare a capului. M-am îndreptat spre ușă toate temerile mele luând amploare. După ușa de lemn masiv se afla el, Iepurele de mai sau poate mai bine, chiar regina pentru a mă duce la pedeapsa pe care mi-a pregătit-o. Mi-am alungat acest gând. Eu și pesimismul meu... După ușa aceea s-ar putea afla oricine și oricare din variante nu ar fi cea mai bună. E Alice, nu o agreează nimeni, chiar dacă acum e un băiat extrem de arătos. Îi simțeam privirea arzându-mă în ceafă. Am inspirat și am expirat, iar apoi am deschis ușa, așteptându-mă la tot ce ar putea fi mai rău.
Ace povestește:
Mâinile lui au fost aspre pe buzele mele încât încă le mai simt atingerea. Erau mâinile unui croitor, cu răni adânci în buricele degetelor și cu palmele bătătorite, însă purtătoare a unei dexterități superioare. Am aprobat ceea ce m-a rugat să fac. Nu știu de ce anume se teme. Și acolo în pădure, felul în care mergea, faptul că m-a luat în brațe atunci când nu am mai putut merge fiindcă mi s-a deschis rana de la picioare. Într-atât de rea este acea regină de care vorbesc? Gândul mi-a fost întrerupt de sunetul ușii deschizându-se.
Pălărierul era încordat, îmi puteam da seama după felul în care își ținea umerii și după postura spatelui. Ori era speriat, ori doar furios. Nu știu care din aceste variante. Vocea sa răgușită a reverberat în micuța încăpere.
- De ce ai venit aici?
Furie, iritare și nerăbdare, era câte un pic din fiecare atunci când a vorbit. E o persoană impulsivă, mi-am dat seama de asta din prima clipă în care l-am văzut, mai mult din felul în care bătea la ușă cât să jumule pomul din rădăcină. Acum e la fel. Cine i-ar putea provoca această stare? Un râs a venit din partea celuilalt interlocutor.
- Ai uitat de petrecerea noastră cu ceai, a întrebat amuzat.
Era un el. Nu e regina. Am respirat ușurat, însă după postura Pălărierulului nu mă pot pe deplin relaxa.
- Sunt ocupat acum, a răspuns glaciar.
Cuvintele din spatele vorbelor sale erau de fapt:" Cară-te și lasă-mă în pace!" Se pare că nu a înțeles mesajul.
- Petrecerea noastră nu o să mai aibă haz fără ironiile tale.
Mințea. Pălărierul și-a strâns degetele în pumn. Avea de gând să îl lovească?
- Desigur, și fără accesele tale de nebunie, a chicotit, un sunet scurt și dizgrațios.
Am așteptat să îl lovească și totuși nu a făcut-o. Și-a încordat mâna pe care o ținea pe ușă, ferindu-mă de privirea lui. Asta e. Eu sunt problema. Din cauza mea nu vrea să se ducă. I-a promis iepurașului că va avea grijă de mine.
- Nu pot acum, poate mâine. De ce nu îi chemați pe cei doi gemeni?
A urmat un pufnet.
- Doar știi că nu au niciun pic de stare. Ar sfărâma toate porțelanurile.
O clipă a fost tăcere. Poate și-a dat seama că ceva nu este în regulă. Am înghițit în sec.
- Atunci ne vedem mâine. Vezi ca nu cumva să ne tragi iar chiulul, a fost un avertisment.
Am așteptat să aud ușa închizându-se. Vinovăția îmi macină fiecare fărâmă din trup.
- Te rog, du-te, am rostit iar ochii lui de smarald m-au privit surprinși.
A început să râdă. De ce? Ce i s-a părut așa de amuzant? Nu îmi doresc să stau în calea nimănui. Poate de aceea am preferat să nu ies în evidență, să fiu acel băiat tăcut care nu i-a greșit nimănui, deși e greu din cauza înfățișării mele.
- Nu am să o fac, a răspuns simplu, făcând lucrurile și mai dificile.
De ce nu înțelege? Sau nu vrea de fapt să o facă?
- Nu vreau să renunți la prietenii tăi din cauza mea, am murmurat suficient de tare cât să audă.
A rânjit, un rânjet care mi-a provocat fiori. E ca seara precedentă, atunci când m-a întrebat care-mi este numele.
- Cât ești dispus să plătești pentru a te revanșa pentru asta?

Alice in wonderlend (yaoi)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum