Alice in wonderlend (yaoi)

13. Ceai otrăvit

 Am reușit să îl calmez, sfârșind prin a adormi în brațele mele. Oricât mi-aș fi stors creierii nu am reușit să vin cu un plan prin care am putea-o împiedica. Nu îi suport și totuși, nu îi pot lăsa să moară, nu când Alice își face atâtea griji pentru ei, doar l-au salvat. Alice moare. În fiecare reîncarnare a sa este ucisă de regină pentru că este prea băgăcioasă. Cu ce ar fi această dată diferită de celelalte? Cu nimic, mi-am răspuns mâhnit.

Hotărârea reginei de a-și recupera tronul, cu cât pare mai dârză, înflorind în sufletul meu cu atât pare atât de departe. S-ar putea întâmpla în câteva zile, luni, sau chiar ani, cei doi ar avea capetele expuse prin castel drept decorațiuni, hrănind vanitatea Reginei de Inimă Roșie până atunci.

I-am așezat trupul plăpând în patul mult prea mare, făcându-i făptura și mai gingașă decât este de fapt. Îmi pare rău Alice, nu am fost capabil să te protejez așa cum ar fi trebuit. Această lume este prea crudă pentru un copil așa inocent ca tine, mereu a fost. Noi suntem cei josnici, așteptăm ca un copil să ne rezolve problemele, să schimbe cumva propriul nostru destin, când noi suntem cei care ar trebui să inițieze schimbarea.

L-am sărutat candid pe buzele întredeschise. Nu ai fost o povară. Speranța noastră a fost o greutate pentru noi. Noi suntem salvarea, am fost prea orbit de furie și lașitate pentru a observa. Mulțumesc că mi-ai arătat asta. L-am acoperit în așternuturi. Dacă voi pleca acum voi ajunge până în zori. Te iubesc, micuță Alice!

Drumul pe care îl am de parcurs e anevoios, noaptea reprezentând un priveghi pentru cele mai diabolice întruchipări. Chiar și așa, nu voi da în lături. Viața mea nu mai reprezintă lozul cel mare, dar e suficientă pentru a-l apăra pe el. De data asta va fi diferit, m-am înviorat. Întunericul nu mai e înfricoșător în cele din urmă. Sunetele grotești, tenebroase nu m-au încetinit, pașii mei alunecând peste maldărele de pământ.

- O să îl lași singur?

Vocea mi se părea teribil de cunoscută. Rafale de vânt puternice veneau dinspre silueta impozantă a animalului care mă pândea din umbră.

- Te credeam mai deștept, Pălărierule.

- De unde mă cunoști, am reușit să rostesc.

Pene lungi de culoarea zirconiului îi înveșmântau forma aerodinamică a trupului care se termina cu gheare lungi și puternice, care ar tăia și în cel mai puternic metal.

- Am fost prieteni cândva, a continuat, înainte ca plantele doritoare de sânge să crească pe aceste meleaguri.

Grifonul reginei, cel în care are cea mai mare încredere, se afla la o distanță sigură de mine. Dacă el este aici înseamnă că și regina se află în apropiere.

- M-a trimis să te opresc din a face ceva nebunesc.

- Tipic ei, am mârâit.

Nu e foarte inteligentă dacă consideră că o pasăre mă poate opri din a pune capăt la toată această șaradă. Nu mi-a respectat deciziile în trecut, o să fac același lucru acum.

- Ești un mare idiot dacă crezi că o să renunț doar pentru că ai fost trimis de regina Amelia, am punctat.

Refugiul nostru era temporar, a fost din prima secundă în care am pășit în acea cabană. Regina de Inimă Roșie ne-ar fi găsit într-un final, era doar o chestiune de timp până ar fi avut capul meu pe tavă și o nouă jucărie. Acesta e modul meu de a-l salva.

- Regina vă vrea în viață pe amândoi!

Cum e posibil ca viața unei ființe să fie mai presus decât a alteia? E cu neputință. Și aici nu este vorba de a agrea pe cineva sau nu, e tipic uman. Ăia doi sunt prea proști pentru a renunța. Credința lor e cu mult superioară decât a multora. Viața pe care o trăiesc e un nimic în comparație cu idealul pe care îl împărtășesc.

- Cum rămâne cu cei doi, am strigat frustrat. Și ei fac parte din poporul ei, credeam că știe asta.

- Pălărierul pe care îl știu eu nu s-ar fi sacrificat pentru nimeni, a evocat cu tristețe.

- Greșit, m-aș fi sacrificat pentru ea, dar a considerat că brațul meu nu e suficient de puternic pentru a o susține, pe ea și regatul care se prăbușea încet.

Am sfătuit-o să nu fugă, să lupte pentru ceea ce este al ei de merit, nu m-a ascultat. „Sunt slabă, am pierdut tot.", mi-am spus chiar dacă mă oferisem să devin scutul ei.

- Transmite-i toate regretele mele, Alteței Sale și să aibă grijă de Alice pentru mine.

Nu m-a oprit, ar fi fost zadarnic. Clipele îmi sunt numărate, una câte una. Ale mele, dar mai presus ale lor.

Primele raze ale dimineții mi-au conferit imaginea castelului exact așa cum mi-o aminteam, pustiit și suferind. Nu mi-aș fi dorit să mă mai întorc vreodată, însă nu avem întru-totul capacitatea de a ne gestiona propriile dorințe. Am respirat adânc pregătindu-mă să dau ochii cu vipera. Abia traversasem micul pod care despărțea pădurea de dihănii de cea mai mare dintre el care conviețuia într-un castel ponosit, când am fost flancat de două străji.

- Regina o să fie fericită că i-am prins peștele cel mare, a râs una dintre ele.

Aceleași coridoare reci și lipsite de orice grație, iar sala tronului nu se diferențiază nici ea de restul castelului. Doar privind-o stând pe tronul care nu este al ei, împărățind peste un meleag fără popor, mă dezgustă. E dizgrațioasă din toate punctele de vedere. Un zâmbet infatuat i-a conturat buzele, mă aștepta. Nici nu s-a obosit să îmi acorde vreo importanță.

- Pregătiți masa, să îi facem o primire cum se cuvine musafirului nostru. Îți place ceaiul, nu-i așa?

Ironia ei nu e un punct forte. Am râs, deși e un gest nepoliticos din partea mea.

- Vă mulțumesc, Majestate, însă mă aflu aici să negociez cu dumneavoastră pentru viețile prietenilor mei, am spus umil, deși acest cuvânt nu se află deloc în vocabularul meu.

- Să negociezi...

M-a cântărit din priviri. Alice, asta e ceea ce caută, atâta timp cât am acest avantaj nu se va debarasa de noi, pe moment. O măsuță a fost cărată în încăpere, alături de nelipsitul ceai și brioșe proaspăt scoase din cuptor. Și părăsit tronul și s-a așezat la masă.

- Hai să discutăm așa cum se cuvine.

Regina povestește:

Vom ajunge în câteva zile, nu e de ajuns. Dacă va fi prea târziu. Spatele lui e ferm sub atingerea degetelor mele. Nu mi-a mai adresat un cuvânt de când am pornit la drum, nu a mai dormit sau mâncat încă de atunci, 20 de ore în total, dar nu se plânge.

Mesajul Grifonului mă neliniștește cel mai mult. Nu îmi pot da seama ce are de gând. Sunt îngrijorată, dar în aceeași măsură fericită deoarece Pălărierul de care mi-a vorbit seamănă atât de mult cu cel din amintirea mea.

- A-ți obosit, Alteță, întrebarea lui m-a smuls din transă.

Sunt recunoscătoare. Lui. Și celorlalți. Nu sunt obosită, dorința de a mă întoarce acasă îmi dă voința de care am nevoie, însă el e și oamenii lui, de asemenea.

- Da, ar trebui să ne tragem sufletul până în zori, am propus.