Alice in wonderlend (yaoi)

10. Război

Alice povestește:
M-am trezit având capul așezat pe o pernă moale și fierbinte. Asta nu e o pernă. E abdomenul său și mă ține în brațe. L-am privit. Doarme atât de liniștit. Pare atât de inofensiv, cu mult diferit de când e treaz. Brațul său s-a înfășurat în jurul meu aproape sufocându-mă. Ochii lui s-au deschis larg, oferindu-mi priveliștea unei poieni înverzite. A surâs.
- Ce faci? Mă spionezi?
Mi-am lăsat privirea în jos, rușinat, prins în fapt. Acesta a chicotit și m-a tras mai aproape de el.
- Bună dimineața, rază de soare! Ai dormit bine? Ți-am apărut în vise?
Vocea lui după somn mi-a provocat fiori pe șira spinării.
- Nu, de ce mi-ai apărea tu în vise, am răspuns imediat bâlbâindu-mă.
A chicotit. Și și-a proptit capul pe umărul meu.
- Lasă-mă să stau așa, te rog, a spus luându-mă prin surprindere.
Respirația lui caldă îmi dezmierda gâtul. De ce face asta? De ce? Când el o iubește pe ea. De ce îmi mai dă speranțe false? E atât de nedrept. Și totuși nu are cum să nu-mi placă, mă face să mă simt special, câtuși de puțin. Poate însemn ceva pentru el, însă nu ceea ce îmi doresc eu să însemn. Aș vrea ca timpul să se oprească aici și acum ca să pot trăi acest moment pentru eternitate.
- Și tu mă vei părăsi, Alice, a șoptit.
Nu a fost o întrebare ci o afirmație. Nu îl pot contrazice. Nu știu ce va avea să se întâmple. Acel vis încă e atât de viu în memorie încât tot ceea mi se întâmplă acum nu pare deloc real. Dacă acesta ar fi de fapt visul nu aș vrea să mă trezesc.
- Nu vreau, am rostit cu inima-mi cântând o simfonie de jale.
- Dar o vei face.
Ochii lui m-au privit triști. Pare vulnerabil asemeni unui copil mic care nu are experiența vieții. Mi-aș dori să-i pot promite că nu, să-i promit că îi voi rămâne alături pe vecie, dar nu dețin această capacitate, capacitatea de a decide pentru viitorul meu când totul pare atât de sumbru și de neclar. Mi-a cuprins chipul în căușul palmelor sale late și și-a lipit buzele de ale mele, sărutându-mă pentru a doua oară.
În comparație cu prima dată acesta este mult mai intens, buzele sale le căutau frenetic pe ale mele, devorându-le, distanțându-se și revenind din nou mai dornic și arzător. M-ar fi devorat dacă ar fi putut astfel. Mâinile lui s-au lipit de trupul meu atingând, simțind. Tot trupul meu ardea de dorință. Ne-am despărțit când am rămas fără aer. Și-a lins lasciv buza inferioară.
- Atât de dulce.
Afirmația lui m-a făcut să roșesc ca un rac.
- E cel mai dulce lucru pe care l-am gustat vreodată, a spus întinzându-se asemeni unei pisici.
Brațele lui mă strângeau la pieptul său parcă nedorind să-mi mai de-a drumul. Dar o va face la un moment dat. Totuși mă pot mulțumi doar că însemn ceva pentru el, ceva extrem de mic, dar e de ajuns.
- Ți-e foame, Alice?
Am aprobat printr-o înclinare a capului. M-a sărutat tandru pe creștetul capului.
- Vrei să mă ajuți să vânăm și să pregătim ceva de mâncare?
- Da, am exclamat fericit.
Vreau să îl ajut. Vreau să știu că îi pot fi folositor și eu, măcar puțin. A râs în urma reacției mele și i-am aruncat o privire urâtă pe care nu a luat-o în seamă. Vreau să îl cunosc mai bine, vreau să știu totul despre el, vreau să fac totul alături de el, dar simt că timpul nostru împreună e limitat, din ce în ce mai limitat. Și cu fiecare secundă care trece mi-e din ce în ce mai teamă. Nici eu nu vreau să-l pierd. Asta pentru că am început să îl iubesc. S-a ridicat în șezut și a îmbrăcat un tricou care era aruncat undeva pe podea. Am părăsit și eu patul, urmându-l îndeaproape. M-am încălțat cu teneșii mei sport și am luat o jachetă să nu-mi fie frig.
El a scos nu știu de unde o pușcă așa cum au pădurarii. Există așa ceva aici? Se pare că regina este foarte bine pregătită. Ochii lui m-au fixat pentru o clipă.
- Cred că asta ne va fi de ajutor, a spus și a verificat dacă este încărcată. Victorie. Putem prinde niște carne bună cu asta.
A zâmbit. Pare asemenea unui copil mic care a primit o nouă jucărie. Atât de adorabil de privit.
- Hai să mergem, l-am aprobat și am ieșit afară în răcoarea dimineții de toamnă.
Soarele își revărsa razele firave asupra noastră, dorind să ne încălzească, dar zadarnic. Mi-am afundat mâinile în buzunarele jachetei. A început să înainteze prin poiană, eu aflându-mă în urma sa.
Pălărierul povestește:
Nu știu dacă am făcut bine, însă am simțit nevoia să fiu sincer cu el. Voi suferi din nou, dar voi supraviețui cu siguranță, însă nebunia mea va căpăta proporții inimaginabile. Durerea îmi macină mințile încetul cu încetul, răpindu-mi fiecare fărâmă de conștiință și realitate. Era în spatele meu. Pașii lui răsunau asemenea bătăilor inimii mele. Mi-e teamă că într-un asemenea acces l-aș putea răni și îndepărta. Nu îmi doresc asta. Am fixat mai bine pușca pe umăr.
   Florile se loveau de picioarele noastre. Cum puteau supraviețui pe o asemenea vreme? Oare îi este frig? M-am oprit în loc, el aproape lovindu-se de spatele meu.
   - Alice, ține asta, am spus și mi-am dat jos hanoracul pe care îl purtam.
   - Nu, a protestat, dar înainte să mai spună ceva hanoracul meu îl acoperea de gerul cumplit de afară. Mulțumesc, a rostit cu buzele învinețite.
   I-am luat mâna într-a mea, această mică atingere producându-mi un fior care mi-a surescitat fiecare părticică a trupului. Degetele noastre s-au împletit ca și cum așa ar fi trebuit să fie mereu, de nedespărțit. El nu a spus nimic și nici nu m-a îndepărtat. Parcă vânătoarea noastră a devenit mult mai plăcută astfel. Pădurea pare mult mai primitoare față de obicei, văzduhul verde se înalță înaintea noastră ca un teritoriu neexplorat, deși aici mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei și vieții mele. Alergând pe aceste meleaguri cu picioarele desculțe, nici aceste creaturi malefice nu existau. Totul era așa pașnic. Ochii mei au detectat o mică mișcare după un desiș. I-am făcut semn lui Alice să nu facă zgomot și mi-a tras pușca de pe umăr, fixând-o spre locul de unde s-a auzit acel zgomot.
   O căprioară și-a scos capul printre miliardele de frunze veștejite. Și am tras fără să clipesc, iar Alice a tresărit lângă mine speriat. O să avem friptură de căprioară în seara asta. Expresia lui stupefiată îmi spunea că nu prea îl încânta ideea. E atât de blând și blajin. I-am zâmbit încercând să îl liniștesc, fără niciun rezultat. M-am dus și am recuperat leșul fără suflare și l-am aruncat peste umăr, sângele acesteia îmbibându-mi hainele. Pesemne că nu mai văzuse un animal mort până în acest moment. Sper doar ca această imagine să nu îl traumatizeze prea mult.
   - Hai, Alice, am spus urnindu-l din loc.
  M-a urmat în tăcere, afectat.
  - Ești bine, Alice? A înclinat din cap.
  Nu a scos niciun cuvânt tot drumul,eu care am crezut că se va distra. M-am înșelat amarnic. Regret că l-am luat cu mine.
  Când ne-am întors am luat cuțitul, singurul care se afla în căsuță și am început să ciopârțesc animalul muribund. Alice s-a așezat pe un mic balansoar aflat în fața casei. Privirea lui era pierdută undeva departe. Poate îi era dor de casă. Știu că a încercat să o facă, să se întoarcă.  Oare cum este familia lui? Oare cum era viața lui înainte de a veni aici? Era fericit? Nu am niciun drept de al întreba așa ceva oricât de mult aș vrea. Privirile ni s-au intersectat pentru o fracțiune de secundă și am crezut că am putut să văd totul acolo. Singurătate. A fost singur asemeni mie, fără nimeni care să îl înțeleagă.
  - Eu și sora mea obișnuiam să ne petrecem verile într-un balansoar ca acesta, a spus luându-mă prin surprindere. E atât de liniștitor.
  Câteva raze de lumină îi mângâiau chipul palid, semitransparent aproape, iar ochii au căpătat o culoare de albastru metalic.  Și-a sprijinit capul de bara de lemn și a închis ochii. Arăta atât de mic și firav în decorul sumbru și solidar. Dacă aș putea să surprind imaginea aceasta pe o pânză ar fi o pictură incredibilă, un mic înger surprins într-un decor contrar frumuseții lui.
  Am terminat de ciopârțit animalul și hălcile de carne le-am pregătit pentru a le prăji în sobă. L-am lăsat pe Alice acolo, scăldându-se în lumina firavă a soarelui încadrat de nori cenușii aproape negrii.
  Regina povestește:
  Mi-am tapetat cu palmele rochia de culoarea rubinului în mica oglinda din cameră. Azi era ziua cea mare. Am tras aer adânc în piept, diminuându-mi emoțiile pentru scurt timp. Regele Alexandru a organizat o întrevedere cu poporul unde va anunța alianța pe care tocmai ce am încheiat-o. Popor care este și al meu, popor care încă mai speră că se va întoarce acasă. Ar fi trebuit să fac asta de foarte mult timp, nu pot să cred că am lăsat ca o poveste de dragoste să îmi deschidă ochii, povestea lor.
  În fiecare zi mă rog ca el să fie cel care va reuși să-l vindece pe Pălărier pentru că eu nu am reușit. Prietenia mea nu a fost suficientă, el avea nevoie ca cineva să îl iubească și să îl accepte cu tot cu crizele sale neașteptate de personalitate. Un ciocănit acut în ușă m-a făcut să mă trezesc din reverie. Am strigat un "intră" și una din cameristele lui a pătruns înăuntru cărând un teanc de cearșafuri curate.
  - Domnul vă așteaptă, a spus și eu am înclinat din cap.
  Am ieșit din cameră grăbită unde mă aștepta un străjer. Nu mi-a plăcut niciodată asta. De aceea eu nu am avut gărzii în castel și nici nu m-am considerat regină, însă aș face orice pentru poporul meu. Așa că atunci când a început toată nebunia asta l-am rugat pe Alexandru să aibă milă de oamenii mei, ceea ce a și făcut. L-am urmat pe acel străjer până pe balcon unde Alexandru le vorbea deja oamenilor. Avea o postură impunătoare, însă un glas și o privire blândă.
  -  Locuitorii Wonderland-ului sunt pregătiți să se întoarcă acasă, a întrebat și o mulțime de murmure au răsunat din partea mulțimii.
  Brațele lui stăteau ferme pe lângă trup și  mi-a zâmbit atunci când m-a văzut.
  - Am semnat un acord de alianță cu regina Amalia, regina de drept al acelui tărâm și îi voi oferi sprijinul necesar de care are nevoie pentru a-l recupera, iar voi vă puteți întoarce în sfârșit acasă.
O mulțime de lauri a venit din partea lor, unii au început să strige, pe când alții au început să plângă. Inima mi s-a frânt, văzându-i.
  - Îmi pare atât de rău, am spus și toți ochii s-au aținti asupra mea. Îmi pare rău că a trebuit să îndurați atât doar pentru că mie mi-a fost prea frică să o înfrunt, dar acum va fi altfel. Acum vom reuși, am spus cu tărie, lacrimi fierbinți străbătându-mi chipul.
  Au aclamat, au plâns, zâmbit, toate având încredere în mine pentru a doua oară.  Va fi război.