mastermind | taekook RO

Capitolul 4

Needitat și scurt, dar promit că mă voi revanșa.

~

Taehyung era ghemuit pe scaunul său de birou, genunchii fiindu-i ridicaţi la nivelul pieptului pentru a-i susţine bărbia, în timp ce ochii săi obosiţi urmăreau imaginile de pe ecranul din faţa sa. Trecuse doar o zi, însă Taehyung începuse să privească acea filmare de îndată ce ajunsese acasă. Nu îl interesa că ziua următoare avea un examen important sau că nu îşi făcuse temele, nu îi păsa că soarele răsărea deja iar el nu dormise deloc. Tot ceea ce îl interesa se afla pe acel ecran, câteva minute pline de evenimente care i-ar fi putut schimba viaţa. Adolescentul a chicotit şi a început să se rotească pe scaun, imaginându-şi scenarii în care el câştiga o medalie pentru participarea la un asemenea caz. Totul s-a oprit brusc, medalia aurie dispărând dintre degetele lui atunci când acel chip acoperit de o mască întunecata şi de o şapcă neagră i-a apărut în faţă. Taehyung şi-a întors trupul spre ecran exact în momentul în care camera sa era ridicata de pe jos de către acel cineva.

-A acoperit obiectivul, dar cred că aş putea obţine imaginile de pe camerele de supraveghere- Stai! Dacă erau acolo camere de supraveghere eu nu voi mai fi recunoscut! Ahhh- Taehyung, în stadiul ăsta nu vei mai ajunge să fii atât de cunoscut ca tatăl tău.

Băiatul şi-a aşezat braţele pe genunchi, apoi şi-a lipit bărbia de palme pentru a-şi susţine gâtul obosit. Chiar dacă ar fi vrut să doarmă nu ar fi putut, fiindcă imaginea acelui om picând pe jos continua să îi înceţoşeze gândurile care erau deja bântuite de ochi întunecaţi si mişcări precise. Taehyung urmărise multe filme de acţiune pe parcursul ultimilor ani, însă toate erau doar scenarii regizate, nimic din ceea ce făceau actorii nu era adevărat, dar cumva acel adolescent reuşise să doboare 3 persoane de unul singur exact ca într-un film. Taehyung nici măcar nu ştia dacă bărbatul era tânar sau nu, însă acea frântură de secundă în care îi privise chipul învineţit îl făcea să creadă că nu avea mai mult de 20 de ani. Degetul adolescentului s-a îndreptat instinctiv spre tastatura compueterului său, iar în doar câteva secunde pe ecran era îngheţată imaginea pixelată a unui chip întunecat. Nu era nimic vizbil, fiindcă băiatul purtase ochelari întunecaţi, mască, orice pentru a-şi ascunde identitatea. Taehyung nu putea să oprească curiozitatea care punea încet stăpânire pe el. Aşa fusese dintotdeauna, încă de când făcuse primii paşi în grădina bunicii sale. De ce furnicile erau atât de mici şi periculoase? Aflase după ce fusese muşcat de câteva zeci atunci când îşi aşezase palma pe cuibul lor. De ce farfuriile erau mereu puse în dulapuri la care el nu ajungea? Aflase după ce se căţărase pe scaun pentru a le scoate de acolo. Taehyung a chicotit la amintirea plină de zgomot din care el scăpase nevătămat, însă conturile bancare ale părinţilor săi nu. În nenumărate cazuri curiozitatea adolescentului îl transformase într-un pericol pentru cei din jur, însă Taehyung nu se putea schimba şi nici nu îşi dorea să o facă. Acea curiozitate îl condusese la spital în urmă cu doi ani pentru a citi arhiva unei victime ucise în urmă cu câteva săptămâni. Acea dorinţă de a descoperi adevărul pusese toate piesele cap la cap până când descoperise că femeia respectivă fusese ucisă de către un membru al unui grup de dealeri după ce aflase că fiul ei făcea parte din acelaşi grup. Taehyung nu s-a simţit mândru atunci când i-a povestit tatălui său, fiindcă ceea ce făcuse în acel an nu era un lucru demn de lăudat, aşa crezuse el, însă peste câteva zile zeci de persoane se aflau în spatele gratiilor sau în centre de recuperare. Totul din cauza curiozităţii sale. Oricât se mult şi-ar fi dorit băiatul ca acea imagine să dispară din mintea sa, nu o putea alunga, nu până nu afla cine murise în acea zi, cine erau acei bărbaţi, dar cel mai important, cine fusese acea persoană care îl salvase.

Ce fel de persoană era atât de misterioasă- nu, periculoasă mai bine spus, încât să se ascundă atât de poliţie, cât şi de gang-urile oraşului.