mastermind | taekook RO

Capitolul 16

E needitat.

~

Jungkook a privit sceptic profilul lui Kim Jaeha pe care îl găsise în baza de date a secţiei de poliţie. Nu înţelegea cum era posibil ca tatăl său să îi fie prieten lui din moment ce şi tatăl său lucrase la fel de ilegal ca şi el. Poate că Jaeha nu era detectiv atunci, însă nu părea genul de persoană care să încalce legea. Jungkook era încă în propriul apartament, fiindcă acum că era sigur că Jaeha nu urma să îl denunţe, nu mai exista altă ameninţare la fel de mare, iar apartamentul lui Yoongi devenise deja mult prea închis pentru el. Exista ameninţarea care venea sub forma lui Kim Taehyung, din mai multe părţi, fiindcă Taehyung venea odată cu inteligenţa sa, cu acea curiozitate enervantă şi cu acel chip care părea inocent, dar nu era. Jungkook a oftat, apoi a împins scaunul la depărtare de birou, fiind din nou cuibărit pe acesta cu genunchii la piept. Băiatul a intrat pe profilul pe care îl neglijase pentru mult timp, observând noi cereri care păreau interesante. Le-a şters pe toate care cereau dovezi, însă una i-a atras atenţia în mod deosebit. I se cerea să îl omoare pe Kim Taehyung, iar Jungkook aprope că refuzase înainte de a citit toată cererea. Persoana care voia să îl angajeze îl urmărea deja pe Taehyung şi ştia unde se afla. Menţionase la final că adolescentul urma să dispară oricum. Jungkook a tras aer în piept apoi l-a apelat pe Yoongi, însă bineînţeles că nu a răspuns. Când avea nevoie de el. Jungkook şi-a rotit scaunul spre un alt ecran, apoi a tastat pe el până când a reuşit să îl găsească pe Taehyung cu ajutorul camerelor de supraveghere. Se afla într-o cafenea alături de Namjoon, iar Jungkook a simţit cum toată căldura îi dispare din corp, fiindcă în aceaşi cafenea se aflau alţi 3 bărbaţi care stăteau la mese diferite. Alţii care lucrau în acelaşi domeniu, persoane care acceptaseră totul pentru bani. Jungkook a înjurat în şoaptă, apoi a prins între degete prima jachetă pe care a găsit-o în timp ce îşi deschidea telefonul. Să lucrezi fără un partener era dificil, fiindcă trebuia să facă şi partea lui Yoongi, dar Jungkook se putea descurca. Şi-a conectat telefonul la computerul său, apoi s-a aplecat până a ajuns la nivelul canapelei pentru a trage de lemnul de sub ea. A scos o cască nouă şi o pereche de ochelari, o pereche de mânuşi negre şi pentru a fi sigur, o mască. Jungkook a alergat, urmărind pe ecranul telefonului său siluetele celor doi prieteni, apoi s-a urcat pe motocicletă, fixând ecranul într-o poziţie care să îi permită să vadă totul. Jungkook nu fusese angajat să îl protejeze pe Taehyung, dar conştiinţa sa nu îl putea lăsa pur şi simplu să moară, chiar dacă i-ar fi uşurat viaţa. A condus cât de repede a putut, evitând maşinile care îl claxonau repetat, dar a fost oricum prea târziu, fiindcă cei doi s-au ridicat, iar Jungkook a ştiut că urma să îi piardă. Şi-a ridicat telefonul, apoi a intrat în agenda sa, căutând un număr pe care nu ar fi trebuit să îl aibă. Jungkook şi-a pornit casca, apoi a întors pe o stradă pentru a folosi o scurtătură. Apelul nu i-a fost preluat, iar Jungkook a înjurat din nou, fiindcă cei 3 bărbaţi tocmai ieşiseră şi ei din cafenea. Peste alte câteva secunde a ajuns pe stradă, părăsindu-şi motocicleta pe o stradă populată în timp ce câţiva oameni se dădeau din calea sa. Jungkook a alergat cât de repede a putut, sărind peste câteva maşini parcate pentru a ajunge mai repede. A ajuns în faţa cafenelei, dar Taehyung nu mai era acolo bineînţeles, iar Jungkook a simţit că explodează. Degetele sale s-au prins în şuviţele de păr libere, iar ochii i s-au învârtit în jur în căutarea acelui corp cunoscut. Nu l-a găsit, aşa că a început să meargă în timp ce verifica fiecare cameră de supraveghere din jur. I-a găsit pe cei doi, dar nu aşa cum îşi dorea. Taehyung şi Namjoon erau într-un parc, deja înconjuraţi, iar Jungkook nu a ezitat înainte de a începe să alerge. Taehyung îl proteja pe Namjoon, iar Jungkook a râs ironic, fiindcă el tremura de fapt din cauza fricii. Adolescentul şi-a aşezat telefonul în buzunarul jachetei, apoi a început să meargă normal odată ce a intrat în parc. Ochii lui s-au îndreptat spre Taehyung, însă acesta nu l-a observat, ceea ce era bine. Jungkook nu avea de gând să se lupte cu cei 3, fiindcă erau cu siguranţă la fel de buni ca el, nu erau amatori, iar el era singur. Ochii lui s-au rotit în jur în încercarea de a găsi o soluţie mai bună, dar creierul său a părut să nu mai gândească atunci când unul dintre ei s-a aruncat spre Taehyung. Aveau de gând să îl lase inconştient pentru a-l lua ostatic probabil sau doar să îl omoare direct? Jungkook nu voia să afle răspunsul, aşa că nu a stat pe loc. A făcut paşi mari spre ei, iar Namjoon a părut să îl observe, fiindcă l-a tras pe Taehyung în spate. Jungkook a tras aer în piept, apoi a analizat braţele celor 3 persoane pentru a se asigura că nu aveau arme scoase. Trebuia să acţioneze rapid şi strict, nicio distragere, aşa că J a ignorat ochii speriaţi ai lui Taehyung sau privirile care s-au îndreptat spre el atunci când şi-a apăsat cotul pe cervicala unui dintre ei. Bărbatul a căzut în genunchi, fiindcă Jungkook era bun la lupte, dar era de asemenea şi inteligent. Ştia ce puncte să lovească pentru a imobiliza pe cineva. Şi-a lovit apoi palma de acelaşi punct, iar bărbatul a picat pe jos tremurând, fiindcă Jungkook tocmai îl lovise între cele mai importante două vertebre, Atlas şi Axis, deplasându-le. Ochii lui s-au ridicat, iar ceva a sclipit în faţa ochilor săi, ceva metalic de care s-a ferit prea târziu. Cuţitul i-a tăiat braţul drept, iar Jungkook s-a cutremurat pentru câteva secunde înainte de a-i imobiliza încheietura. L-a tras pe acel bărbat în faţă, apoi s-a rotit pentru a evita o altă lovitură de la celălalt, făcând contact vizual cu Taehyung pentru câteva secunde. Degetele i s-au strans pe încheietura bărbatului în acelaşi timp, iar odată ce a rupt-o, acesta a ţipat, iar Taehyung l-a privit speriat pe el. Bine. Voia să îl sperie. Jungkook l-a împins pe bărbat pe jos, apoi şi-a rotit privirea pentru a-l găsi pe celălalt. Panica l-a cuprins când a observat că acesta nu era în faţa lui, aşa că s-a întors spre Taehyung şi Namjoon. Bărbatul se îndrepta spre ei cu un cuţit, iar Jungkook a expirat speriat atunci când corpul lui s-a mişcat fără să realizeze. L-a prins pe bărbat şi l-a întors spre el, fiind conştient că va încasa o lovitură. A oprit lama cuţitului cu palma înainte ca aceasta să îi rănească corpul, suspinând atunci când aceasta i-a tăiat pielea de pe ea. Şi-a ridicat genunchiul, apoi l-a lovit pe bărbat în spatele cotului cât de tare a putut, îngenunchindu-l pentru câteva secunde. S-a întors spre cei doi, suspinând în timp ce încerca să oprească sângerarea. L-a prins pe Taehyung de mână, apoi l-a tras spre ieşirea din parc, ştiind că Namjoon îi urma. Braţul drept îl durea, iar cele două tăieturi deja îl umpluseră de sânge. Jungkook i-a dat drumul adolescentului, vrând să se îndepărteze, însă Taehyung l-a tras înapoi.

—Du-te acasă.

—Nu, sângerezi, la naiba. Trebuie să mergi la spital!

Jungkook nu putea merge la spital, fiindcă nu se putea înfăţişa acolo sub numele său real. Şi-a scuturat capul, apoi şi-a ridicat mâna la piept pentru a o ascunde sub jachetă, smulgându-şi încheietura din strângerea lui Taehyung. Moticicleta lui era departe de acel loc, iar Jungkook deja ameţise din cauza pierderii de sânge. Câţiva oameni îl priveau deja, iar el a înjurat în şoaptă.

—Lasă-mă să te ajut. Sunt cu maşina aici, deci-

—Nu.

Jungkook a refuzat, însă faptul că deja nu putea să mai meargă drept era o dovadă destul de mare a incompetenţei sale. Casca lui a bâzâit, iar adolescentul s-a lipit de peretele din spatele lui pentru a vorbi, Taehyung şi Namjoon privindu-l curios.

—Ce naiba ai făcut?

Jungkook a chicotit, apoi a şuierat printre dinţi când braţul său a zvâcnit.

—Uh, nimic. Motocicleta mea e undeva pe lângă locaţia în care mă aflu. Ai grijă de ea, Y- Suga.

—Idiotule, pulsul îţi scade. Ce naiba a fost asta? Nici măcar nu a fost o misiune.

Jungkook şi-a îndreptat din nou privirea spre Taehyung, observând că ochii lui erau destul de strălucitori. Plângea cumva?

—Nu, nu a fost.

Braţele celor doi l-au tras spre o maşină, iar degetele calde ale lui Taehyung i-au dat jacheta jos cu prea multă atenţie care l-a distras pe Jungkook. Bluza sa neagră a fost ruptă pentru a dezveli rănile, iar Taehyung l-a pansat temporar cu ce a putut găsi în trusa de prim-ajutor a maşinii. În timp ce strângea bandajul în jur, ochii i s-au ridicat din nou spre băiatul care respira greu, dar nu părea totuşi atât de afectat de tăieturi. Urmărea în schimb ceva pe ecranul telefonului său, iar Taehyung s-a simţit brusc curios.

—Ce tot faci? Eşti pe moarte şi te uiţi pe telefon?

Jungkook a râs ironic, apoi a întors ecranul spre inteligentul de lângă el, lovindu-l cu el în cap în mod intenţionat.

—În primul rând, nu sunt pe moarte, şi în al doilea rând mă asigur că angajatorii care te vor mort sunt daţi pe mâa poliţiei. Ar trebui să fii puţin recunoscător din moment ce mi-am riscat viaţa, ştii, nici măcar nu sunt plătit-

—Stai, de ce ai făcut asta dacă nu eşti plătit?

Jungkook şi-a retras privirea, fiindcă nici el nu ştia de ce, aşa că nu a avut un răspuns. Şi-a dat ochelarii jos, apoi şi-a lăsat capul pe bancheta maşinii pentru a-şi odihnii privirea. Ochelarii i-au fost traşi dintde degete, iar adolescentul s-a ridicat alarmat, fiindcă Taehyung nu îi putea purta-

—Oh, wow, Namjoon, apare profilul tău aici şi cam tot despre tine.

Jungkook s-a întors cu spatele înainte ca Taehyung să îl privească, însă reflexia sa se vedea în fereastră.

—La naiba cu tine.

Băiatul şi-a aplecat capul, sperând ca băiatul să nu fi văzut cine era de fapt, însă Taehyung a oftat, apoi şi-a dat ochelarii jos. Jungkook i-a smuls din palma sa, apoi i-a aşezat în buzunar. A privit pe fereastră, neştiind unde mergeau, apoi le-a spus să oprească.

—De ce?

—Ca să mă dau jos, cap pătrat. Doar nu crezi că vin cu voi să mâncăm liniştiţi sau ce aveţi de gând să faceţi.

—D-dar ai putea veni-

—Opreşte.

Spre surprinderea lui Jungkook, Namjoon a oprit, iar el s-a dat jos la câteva intersecţii distanţă de casa sa. Taehyung l-a strigat, iar el s-a întors pentru a-l privi.

—Chiar nu îmi poţi spune cine eşti?

Taehyung zâmbea, iar ceva din privirea lui l-a făcut pe Jungkook să râdă. Băiatul nu a răspuns, întorcându-se pentru a pleca spre casă, iar zâmbetul lui Taehyung a pierit odată ce acesta a dispărut, fiindcă pe lângă vinovăţia pe care o simţea faţă de rănile de pe corpul băiatului, Taehyung se simţea vinovat şi pentru idioţenia sa şi pentru ignoranţa pe care i-o alocase în toţi acei ani băiatului care îi salvase viaţa de prea multe ori.