mastermind | taekook RO

Capitolul 8

Trebuia sa fie mai lung, dar urmatorul va fi puuuutin mai lung (sper). Nu este editat

~

Jungkook nu fusese dintotdeauna sportiv sau musculos. Adolescentul încă îşi amintea zilele în care obosea când urca scările de la propriul său "apartament" sau când abdomenul său era mai degrabă o suprafaţă plată fără formă. Când avea 14 ani era strigat de către prietenii săi "braţe de tăieţei", probabil acea poreclă a fost motivul princial din cauza căruia Jungkook s-a apucat de sport în urmă cu câţiva ani. Acea poreclă şi persoana care îl privea în acel moment cu ochii plini de ceva ce semăna cu dezamăgire.

—Te-ai moleşit de tot, ce naiba! Ai braţe de tăieţei iar, Jungkookie.

Adolescentul şi-a mutat privirea de la prietenul său spre propriile braţe, însă nu a observat nicio diferenţă dintre el din prezent şi el din urmă cu două luni, atunci când îl văzuse ultima oară pe Hoseok. Jung Hoseok, era o persoană care îi apăruse în viaţa în mod întâmplător şi i-o schimbase total. Jungkook alerga în acea zi prin parc, fiindcă oricât de slab ar fi fost pe atunci, alergatul a fost dintotdeauna o activitate pe care o practica aproape zilnic. Alerga în acelaşi parc când corpul i-a fost dărâmat de către ceva tare şi foarte rapid. Jungkook a realizat după că ceea ce crezuse el că era o minge fusese de fapt un corp uman care tocmai sărise de pe clădirea de lângă parc. Hoseok era o persoana haioasă şi caldă, şi-a cerut imediat scuze şi a mulţumit zeilor că nu îşi rupsese nimeni nimic, apoi a plecat cu paşi energici spre gardul înalt al parcului pe care l-a trecut fără greutate. Jungkook nu era impresionat de multe lucruri în viaţă, fiindcă el însuşi avea multe abilităţi, însă în acel moment Hoseok a părut să stea pe un tron în faţa acelui adolescent în vârstă de 15 ani. Pentru câteva zile Jungkook a continuat să vină în parc pentru a-l găsi pe băiatul pe care nu îl cunoştea încă, iar când l-a găsit, a profitat de ocazie şi a început ceva care i-a schimbat viaţa. Parkour, era un sport extrem pe care Hoseok îl practica de 4 ani, fiind considerat chiar profesionit la nivel naţional, fiindcă participase în numeroase concursuri. Jungkook l-a rugat timp de 2 luni să îl antreneze, însă de fiecare dată primea acelaşi răspuns: ,,Nu am de gând să mă joc cu un minor. Dacă vrei să îţi rupi oasele, antrenează-te singur." Da, Hoseok fusese dur, însă Jungkook era un perfecţionist, o persoană competitivă, iar faptul că acel băiat nu voia să îl înveţe l-a determinat să înveţe singur. Până la vârsta de 16 ani Jungkook a vizitat sala de forţă odată la 3 zile, a practicat baza acelui sport, iar atunci când a simţit că e pregătit, s-a reîntors în acel parc şi, ei bine, Hoseok nu l-a cunoscut la început, dar măcar a acceptat să îl includă în echipa sa. Jungkook a practicat acel sport pentru multe luni, a câştigat experienţă, însă odată cu crearea lui J, timpul său s-a aglomerat, iar întâlnirile cu Hoseok şi echipa sa au scăzut. În acea dimineaţă de weekend totuşi, Jungkook se întâlnise cu el întâmplător, însă se bucura că o făcuse, fiindcă avea destulă energie pentru a termina un traseu pe primul loc în faţa propriului mentor.

—Vrei să ne batem ca să îţi demonstrez că nu m-am moleşit?

Hoseok a zâmbit larg, iar cele 4 persoane din spatele său au început să aplaude puternic atunci când acesta şi-a ridicat palma pentru a face salutul său special cu Jungkook. Adolescentul a zâmbit şi el, apoi amândoi s-au îndepărtat pentru a stabili un traseu. Hoseok a hotărât că oricine dădea ocol parcului şi ajungea primul pe clădirea de lângă urma să câştige, iar Jungkook, ei bine Jungkook era competitiv, dar ştia foarte bine că mentorul său era mult mai experimentat decât el. La urma urmei, el nu câştigase niciodata un traseu, iar încă un eşec urma să se adune la lista sa de 43 de trasee pierdute contra lui Hoseok. Faţă de restul echipei, Jungkook era oarecum mai experimentat, chiar dacă ei practicau de mai mult timp. Adolescentul era de părere că abilităţile pe care le avea în alte domenii îl ajutau să vizualizeze şi să gândească mult mai rapid în acel sport, ceea ce era un plus pentru el atunci când lucra ca și J.

Jungkook a alergat cât de repede a putut, ocolind oamenii chiar înainte ca aceștia să se lovească de el, aruncând ocazional priviri spre Hoseok, care părea să plutească. Adolescentul nu știa dacă și el arăta la fel în ochii altor persoane, însă cel mai probabil el arăta ca un hoț din cauza hainelor negre pe care le purta si a glugii de pe capul său,iar masca care îi acoperea maxilarul avea și ea cu siguranță un rol în imaginea sa. Hoseok era deja înaintea sa cu mult, însă parkour nu era bazat pe viteza, era bazat pe imaginație și abilitatea de a gândi rapid, iar ei bine, Jungkook era un hacker, iar mintea sa era plină de gânduri mereu, deci înainte ca Hoseok să realizeze, Jungkook și-a întors privirea spre mașinile care treceau pe lângă ei, urmărind de aproape un autobuz cu două etaje. Jungkook a scos un mic țipăt entuziasmat, unul care i-a atras atenția rivalului său, însă înainte ca Hoseok să poată reacționa, mâinile lui Jungkook erau deja prinse de cele două bări metalice ale autobuzului. Adolescentul a râs, mimând un salut, apoi și-a încordat brațele pentru a se ridica pe cel de-al doilea etaj descoperit. Câteva țipete s-au auzit din interior, iar Jungkook a făcut o plecăciune pentru a-și cere scuze, oprindu-se chiar în mijlocul acesteia atunci când ochii săi au făcut contact cu privirea unei persoane cunoscute. Acea persoană avea telefonul ridicat, așa că Jungkook și-a aplecat capul, îndreptându-se spre partea din față a autobuzului pentru a lăsa o sumă bună de bani șoferului care îl privea nervos.

—Mulțumesc pentru ajutor și, uhm, să vă cumpărați niște pastile de inimă.

Șoferul a părut să îl înjure, însă Jungkook a râs, ridicându-se de la nivelul acestuia. Namjoon, cel mai bun prieten al lui Kim Nenorocitul Taaehyung, încă îl filma, iar Jungkook știa cine urma să vadă acea filmare. Ochii săi s-au îndreptat spre trotuar, observând că intrarea parcului se apropia, iar Hoseok nu era nici măcar aproape de ea. Adolescentul s-a cățărat pe bările metalice ale autobuzului, ignorând țipetele și protestele pasagerilor sau încercarea unei fete de a-l opri. Capul său s-a întors pentru o secundă spre Namjoon, iar înainte ca el să sară, Jungkook a zâmbit sub mască și a mimat un salut militar către cameră doar pentru a se asigura că Taehyung urma să vadă acel mesaj. Jungkook a sărit din autobuz, având grijă să își îndoaie genunchii pentru a ameliora căzătura, apoi s-a rostogolit de două ori înainte să se ridice. Era imposibil să sari dintr-un automobil care se mișca fără să te lovești, așa că în timp ce alerga Jungkook a putut simți câteva junghiuri dureroase în jurul omoplatului, dar avusese și răni mai grave de atât. Adolescentul a reușit cumva să îl întreacă pe Hoseok atât în viteză, cât și în forță, cățărându-se pe clădirea joasă mult mai ușor decât mentorul său. Odată ajuns pe acoperișul plat, Jungkook a început să țopăie sub privirile amuzate ale prietenilor săi și sub privirea mândră a lui Hoseok, care avea mâinile așezate pe șolduri în timp ce își clătina capul dintr-o parte în alta.

—Nu pot să cred că ești atât de idiot. Parkour are limite, ok, Kook? Nu mai face asta, era să fac infarct.

Jungkook a râs, apoi a sărit de pe acoperiș, aterizând cu ușurință lângă ceilalți. Hoseok l-a urmat, apoi cu toții au hotărât să mănânce ceva împreună pentru a sărbători primul traseu câștigat de Jungkook, iar Jungkook, ei bine, adolescentul nu ar fi refuzat niciodată mâncare, așa că a acceptat. Au hotărât să încerce un nou local care se deschisese cu două zile în urmă, deci nu era nicio surpriză pentru Jungkook faptul că toate mesele, aproape toate, erau ocupate. Totuși, ce l-a surprins a fost perechea care stătea la una dintre mese, uitându-se cu atenție la ecranul unui telefon gri.

—Cred că îți bați joc de mine.