Nerd Alert {tradusă} • bxb •

Capitolul 12

Spuneți-mi dacă există fraze fără sens!

Travis

   Mintea mea era într-o stare confuză în timp ce mergeam pe holurile școlii în timpul prânzului. Nu l-am văzut pe Alex la masa lui și nici Sky și celălalt copil care stătea cu ei nu erau dispuși să coopereze. De asta acum căutam holurile ca un om nebun.

   M-am întors, auzind o mică exclamație. Alex era doar cu câțiva pași în spatele meu. Inima mea a făcut un mic salt la vederea lui. Părul lui castaniu era la fel de dezordonat de ordonat ca de obicei, dacă asta are vreun sens.

  — Nu mișca, i-am zis când am văzut cum face un pas înapoi.

  S-a oprit, mușcându-și buza de jos în vădită frustrare. Mi-am lins buzele fără să-mi dau seama în timp ce urmăream cum ochii lui fug în panică prin jur.

  — Ce e cu tine? am întrebat, scuturându-mi capul. Dacă te-am rănit sau ceva de genul, îmi pare rău! am spus eu.

  Am înaintat, dar el nu a făcut decât să se dea iar înapoi. Am gemut, mergând să-l prind, dar el a făcut câțiva pași în spate.

  — Ce-am făcut?! am strigat eu disperat.

  Ecoul vocii mele s-a auzit prin holurile goale. Alex se uita direct la mine, dar îi puteam simți frica, chiar dacă era foarte mică.

— Hai să vorbim despre asta! am început, sprijinindu-mă de vestiare.

Alex nu a spus nimic, ci doar a continuat să se holbeze. M-am jucat cu mânecile puloverului meu, căutând ceva de zis. Cum naiba ar trebui să-mi cer scuze când nici măcar nu știu pentru ce?

— Dacă nu te superi, eu voi pleca, a spus Alex, dând să treacă pe lângă mine.

M-am îndepărtat de vestiare ca să-i tai calea, făcându-l să ofteze înainte să se dea înapoi.

— Nu poți să pleci până nu vorbim, i-am zis, uitându-mă fix la el.

— Despre ce să vorbim? Nu avem nimic de vorbit! a insistat Alex, aruncându-și mâinile în aer în semn de frustrare.

— Normal că este! Cu-cum te-a făcut să te simți? am întrebat eu, simțind cum obrajii mi se înroșesc de jenă.

— Cum m-a făcut să mă simt ce anume? m-a întrebat, privindu-mă enervat.

— Sărutul, cum te-a făcut sărutul să te simți? am întrebat fără să mă uit la el, ci fixând podeaua de jos.

Era o întrebare prostească, dar era un început, să știu că simțea la fel ca mine. M-am uitat în sus la auzul râsului lui Alex. Avea capul dat pe spate și pieptul i se ridica cu fiecare râset. Și-a ridicat capul să mă privească în ochi și râsul lui s-a transformat într-un chicotit silențios.

— Serios, vrei să știi cum m-a făcut să mă simt? și-a scuturat el capul.

Mi-am simțit obrajii înroșindu-se și de umilire și de frustrare.

— Am făcut asta destul de clar, am mormăit printre dinți încleștați.

Aveam nevoie de un răspuns. Nu aveam timp să joc jocurile lui.

— Okay, hai să vedem..., a început el, mișcându-se înainte și înapoi de parcă era în căutarea unui răspuns. Oh, știu! Dezgustat, speriat, oribil, confuz, spunea el.

S-a oprit brusc, încruntându-se, de parcă ar fi realizat că ceva nu a ieșit cum ar fi trebuit. Buzele mele au luat forma unui zâmbet, plin de speranță în legătură cu ultimul lui cuvânt. Confuz.