𝚙𝚑𝚘𝚋𝚒𝚊 / 𝚝𝚊𝚎𝚔𝚘𝚘𝚔

zece

Îi prezint profesorului proiectul pe care l-am terminat singur. Acesta îmi zâmbește și bagă stick-ul în calculator. Mă dau câțiva pași în spate, căscând. Nu am apucat să dorm prea mult aseară. Mintea mea e plină numai de...

- Taehyung! Jungkook, știi unde este?

Mă întorc către sală și, într-adevăr, partenerul meu lipsește. Unde este? I-am spus doar să vină la ora asta.

- Trebuie să fie prezent și el?

Profesorul doar dă din cap, iar eu mi-am scos telefonul, gândindu-mă să îi dau un mesaj. Nu apuc să formez numărul că aud ușa cum se trântește, întrând pe ea băiatul pe care îl așteptam. Mă întorc spre el și îi zâmbesc, însă el nici nu mă observă, ci doar se apleacă și se bâlbâie, cerându-și scuze ca a întârziat. Mă duc lângă el și îl apuc de umeri, ridicându-l. Îi văd fața roșie și îl duc repede la locul său. Ma așez lângă el, iar profesorul se întoarce spre calculator.

*

- K-Kim Taehyung...?

Mă uit curios către el, așteptând să continue.

- Când ai terminat proiectul de unul singur?

Oftez și îl privesc. Simt cum îmi cad pleoapele, dar nu am putut rezista. Trebuia să mă documentez mai bine despre problema lui. Îi spun să nu se mai îngrijoreze și să mă urmeze. Vreau să îl întreb. Să știu de ce este așa.

Ne așezăm pe unica bancă din curte și tăcem pentru câteva clipe. Inspir aer adânc în piept și îl ating pe umăr. Tresare și mă privește confuz.

- Jungkook, tu... De ce ești... așa?

Îl văd cum înghite în sec, fără să răspundă. Își duce înapoi privirea în jos, mișcându-și ochii pe asfalt. Îl strâng puțin de geaca gri pe care o poartă, încercând să îi atrag atenția.

- De ce îți este frică de oameni?

Îl simt cum începe să tremure când îmi aude întrebarea.

- Jungkook, știu ce problemă ai. Te rog să vorbești cu mine.

Strânge din ochi și își mușcă buza. Îmi iau mâna de pe umărul lui, și mă rezem de spătar. Văd că nu are curaj nici să vorbească despre asta.

- Eu... s-a întâmplat ceva...

Deodată mă izbește curiozitatea. Ceva i-a stârnit această frică neobișnuită? Îl văd cum își ridică corpul și mă privește fix în ochi. Nu am văzut niciodată așa de exact culoarea lor.

- Kim Taehyung... îmi măresc ochii așteptând să continue. Te rog, să nu mai spui asta nimănui.

Dau repede din cap, întorcându-mi tot corpul către el. Mă uit la buzele lui cum se mișcă, spunând cuvintele pe care le-am așteptat. Răsuflu mai silențios când îi aud răspunsul, ținându-mă de spătarul băncii.