𝚙𝚑𝚘𝚋𝚒𝚊 / 𝚝𝚊𝚎𝚔𝚘𝚘𝚔

nouăsprezece

Am simțit instant că ceva nu e în regulă. M-am dezlipit de el, uitându-mă poate prea șocat la el. Taehyung își lasă capul în jos, mușcându-și buza inferioară insistent..

- Ce se întâmplă? Taehyung, dacă, tu...

- Hai să nu ne mai vedem, Jungkook.

Cuvintele lui m-au izbit teribil. Picioarele mi se înmoaie, iar gâtul îmi amorțește din ce în ce mai mult. Încep să respir sacadat, încercând să înțeleg tot ce se întâmplă.

- Taehyung... încerc să continui ce am de zis în ciuda vocii mele care nu înceta să tremure, însă el decide să mă întrerupă.

- Nu mai vreau, Jungkook. Încep să simt că toată treaba asta e inutilă.

Tot ce spunea mi se învârtea în minte, fără ca măcar să conștientizez că, de fapt, vorbește mai serios ca niciodată. Ochii lui s-au înnegrit, iar privirea lui devine tot mai rece. Am crezut că e o glumă proastă, însă m-am înșelat. Îl văd cum se ridică de pe bancă vrând să plece, dar îl apuc la timp de închietură și îl opresc.

- Măcar... explică-mi... îmi plimb aiurea ochii pe spatele jachetei negre pe care o purta, sperând la un răspuns.

- N-am ce să explic. Am spus tot ce trebuia.

- Taehyung! Îl strig, punându-mă în spatele lui, fără să îi dau drumul.

Îl aud cum pufnește, simțind cum își rotește ochii, lucru total neobișnuit lui. Îl zăresc cum zâmbește în colțul gurii, fără să-și întoarcă privirea spre mine.

- M-am plictisit. Asta probabil ai înțeles. Își scutură mâna din strânsoare, inspirând adânc și îndepărtându-se de bancă.

Uit pentru câteva momente să respir, prăbușindu-mă pe lemnul tare. Privesc în gol spatele lui care deodată dispare, fără ca măcar să știu de ce. Simt cum mi se înroșește fața, amorțindu-mi tot corpul. Inima îmi bătea asa de tare, încât un atac de panică mă cuprinde, strângându-mi pieptul. Îmi strâng ochii din cauza stării mele ce îmi provoca o imensă durere de cap. Expir zgomotos după ce trag aer intens, încercând să mă liniștesc. Vântul începe să bată cu putere, provocându-mi câteva frisoane trecătoare.

*

Stau de câteva ore în pat, fără să fac nimic. Ar fi trebui să fiu la cursuri acum, doar că nu mă pot mișca. Am încercat de atâtea ori să îl sun, însă cedam când îi vedeam numele pe ecranul telefonului.

- Nu știam că despărțirile se simt așa. Mă ridic în capul oaselor și privesc peretele din fața mea, punându-mi capul pe un umăr. Oare ar trebui să plâng? Așa am văzut prin filme.

Cum ai putea să plângi când cineva te părăsește? Nici lacrimi nu mai pot să produc. Mă simt exact ca o legumă fără nicio însemnătate. Cum aș putea să plâng când tot corpul meu refuză să se vindece, continuând să îmi provoace o durere insuportabilă? Mă trântesc înapoi pe pat, întorcându-mă pe o parte. Simt cum ochii îmi devin grei, imediat fața mea devenind udă. Mă trezesc deodată plângând.

am postat la ambele povești azi, uau