Alt El (+18)-Volumul 1

C XXIII*Neincredere*

Pasesc pe ringul de dans al unei sali imense si il vad pe Andreas cum incearca o noua coregrafie. 

-Iubito! ma vede si imi face semn sa ma apropii de el si chiar asta si vreau sa fac dar ceva ma blocheaza. 

-Andreas, nu pot! incerc sa-mi misc piciorul dar e blocat. Privesc in jos si agatata de piciorul meu era o capcana pentru animalele salbatice. Dintii ascuntiti imi strapungeau piciorul cu fiecare incercare de a ajunge langa Andreas. De ce nu pot ajunge la el? Ce ma opreste?

-Ramai pe loc, te voi ajuta eu! Andreas vine spre mine alergand si eu inca incerc sa-mi eliberez piciorul, dar fara nicio speranta, e prea strans. Sangele curgea siroaie pe picior si un zgomot m-a facut sa tip de spaima. Andreas fusese lovit de o arma de vanatoare pe la spate, in moalele capului.

-Andreas, te iubesc! nu stiu de unde a venit asta dar e adevarul , il iubesc. -Andreaaas! tip si ma ridic panicata de jos. 

-Antonia, esti bine? Maya a aparut in raza mea vizuala si ma tinea de umeri sustinandu-ma sa nu cad. Imi duc mana la frunte si simt firicele de transpiratie ce se preling pe fata, in jos si Maya ma ia in brate. -Esti bine, draga mea?

-Andreas...unde e?

-La spital, T! amintirile ma lovesc brusc si ma injur ca sunt acasa, trebuia sa fiu langa el.

-Eu de ce sunt acasa?

-Aseara ai fost prea obosita, ai adormit cat l-ai asteptat pe Robert sa se schimbe si nu te-am mai trezit. 

-Trebuie sa plec la el, vreau la Andreas! Maya?

-Spune scumpo!

-Daca Andreas moare...

-Nu moare, ai incredere in mine! vreau sa am, dar imi este prea frica.

-Daca moare nu o sa mi-o iert niciodata, inca nu i-am spus ca il iubesc! o lacrima cade pe obraz si o sterg lasand altele sa cada. Daca e prea trarziu si nu voi mai avea sansa sa ii spun?

-T, Andreas stie cat il iubesti. Nu mereu este nevoie ca acele cuvintele sa fie rostite, trebuie doar demonstrate. I-ai demonstrat inzecit cat il iubesti. dar nu i-am spus...

-Eu...o sa plec la el. sterg lacrimile si i le sterg si pe ale Mayei si ii zambesc. Poate are dreptate, poate el stie.

-Bine, scumpo, spala-te pe fata si mergi. ma ridic de pe canapea pentru ca aici se pare ca am adormit si ma tarai pana in mansarda. Deschid dulapul pentru a-mi lua ceva de imbracat si merg in baie. Amintirile cu Andreas si partidele noastre din baie ma intristeaza si fac un dus scurt pentru a iesi cat mai repede de aici. Las parul ud pe spate si parasesc casa. Ajung la spital greu datorita traficului si dupa ce-mi iau o cafea de la intrare merg in salonul lui. Ma asez langa el in pat si ii iau mana in a mea si o mangai. 

-Sa te faci bine, iubite. Am nevoie de tine! Fara tine nu pot face fata! Esti slabiciunea mea! ii sarut mana incet si usa de la salon se deschide, pe ea intrand doctorul.

-Domnisoara, ma bucur ca sunteti aici! ma ridic de langa el si ma apropii de doctor, dar el ma priveste cu mila. 

-Este ceva rau? Andreas nu-si va mai reveni?

-Domnisoara, unde sunt parintii lui? 

-Morti! nu stiu daca au murit dar nici nu-mi pasa, acei oameni impreuna cu parintii mei sper sa arda in Iad, ne-au distrus vietile mie, lui Nick si chiar si lui Iustin.

-Atunci greutatea ramane pe dumneavoastra!

-Ce greutate? simt cum picioarele mele cedeaza si ma asez pe pat la picioarele lui Andreas.