Silent Storm

Capitolul 11

Aș fi vrut să îi răspund cu tot calmul, dorul și toată dragostea de care dispuneam, până ca ea să se trezească, dar ceva mă oprea. Probabil îngrijorarea care mi-a paralizat corpul în ultimele zile, care de altfel mi s-au părut ani, probabil starea deplorabilă, letargică în care m-au adus deciziile ei, care de altfel nu știu dacă au fost influențate de mine, mă împiedică să îi răspund la mulțumire și să o îmbrățișez strâns.

Am atâtea întrebări pentru ea, am o sete nemaiîntâlnită de adevăr și sunt atât de disperat să o potolesc încât uit că orice constrângere asupra ei ar putea să o îndepărteze definitiv. Dar nu mă interesează. După ce îmi va răspunde la întrebări, pentru că mă voi asigura că așa va face, măcar voi fi capabil să o protejez, voi ști ce se întâmplă cu viața ei când eu nu sunt cu ea și chiar dacă aduce a cuvinte rostite de un maniac al controlului, sunt în măsură să risc tot ce am obținut până acum.

Cu toate că sunt sigur că mă mint singur când îmi spun că am avut ceva...

Dar privirea ei, blândă, caldă, aproape drăgăstoasă, îmi face furia să se risipească treptat, cu fiecare bătaie a genelor ei lungi, arcuite, superbe, care îi încadrează ochii mult iubiți de mine. Iar eu ajung din nou, incapabil să leg 2 cuvinte din discursul de mii de pagini pe care mi-l pregătisem in zilele in care ea a fost inconștientă pe acest pat.

- Te-au sedat și pe tine?

Expir brusc, realizând că îmi ținusem respirația până atunci, iar că la un ordin, plămânii mei inhalează altă doză de aer steril din spiral.

N-am crezut vreodată că voi urî atât de mult spitalele.

- Poftim?

- Fii serios, Gold. Până acum ar fi trebuit deja să țipi la mine că am lipsit de la școala și că am de recuperat și...
Cât am lipsit de la școala, mai exact?

Cred că glumește. Trebuie să glumească, nu are cum să se comporte atât de nonșalant, când eu știu sigur că arăt deplorabil, dovada clară că nu a "dormit" până acum, așa cum pare ea să creadă. M-am dat, la propriu, cu capul de toți pereții acestui afurisit de spital și știu sigur că dacă vreodată voi ajunge aici, voi fi trimis înapoi de unde am venit, pentru că m-am comportat ca un imbecil cu toți cei care lucrează aici.

- Lipsești de 12 zile, Silver, iar 5 zile din acestea ai fost in comă, îi spun pe un ton rece, prea rece pentru felul in care mereu i-am vorbit.

Sprâncenele i se ridică surprinse, ochii e se măresc de șoc, iar pupila i se micșorează, ca și cum i-aș fi pus o lumină foarte puternică în față.

- Cine... Cine m-a găsit? Glasul îi piere la prima încercare, apoi își curăță gâtul și cu mai mult curaj, pentru că nu mai face contact vizual cu mine, reușește să ducă până la capăt întrebarea.

Știi că ai dat de dracu', o știi foarte bine.

- Eu, încerc să îmi păstrez răspunsurile monosilabice, in încercarea de a afla cât de mult o afectează.

- Sharon e bine?

- Da.

- Să mă ia naiba... Cred că a înnebunit în ultimele zile.

Aleg să ii răspund cu o înclinare a capului, încercând să ignor prima ei remarcă. Nu voi lăsa pe nimeni să o ia de lângă mine, nici măcar forțele divine sau necurate.

Nu mi-o va lua nimeni până nu își va cere iertare de la mine și nu doar de la mine, pentru tot ce a făcut. Până nu va suferi cât am suferit cu toții.