Plăceri Nevinovate

Capitolul 1: "Nu trebuia să beau atât"

Meeting you was like listening to a song for the first time and knowing it would be my favorite forever.

Alergam disperată să ajung cât mai repede la birou. Era prima zi și nu voiam sa fiu aia întârziată. Problema era că abia ieșeam din bloc și mă îndreptam spre stația de metrou. Capul îmi bubuia și aveam o greață insuportabilă. Weekend zbuciumat. Aș fi vrut să mă gândesc la mahmureala asta înainte de a da cinci pahare de tequila pe gât, pe lângă alte câteva pahare de votcă.

Trec de barierele de la metrou și mă așez lângă un stâlp, sprijinindu-mă de el. Trag căștile albe și încâlcite din rucsac și le bag în telefon. Nu mă mai chinui să le descurc că nu aveam răbdarea necesară.

Când să mi le bag în urechi, în difuzoare se aude vocea plictisită a operatoarei ce anunța venirea următorului metrou.

"Ăsta e!" Îmi spun fericită.

Îmi arunc și cealaltă bretea de la rucsac peste umăr și mă îndrept către marginea liniei. Trebuie să apuc să urc. Arunc o privire la ceasul de la mână și văd că mai am jumătate de oră până la fix. Suficient dacă prind acum trenul.

Stăteam liniștită și așteptam. Cele câteva minute mi se par o veșnicie când văd că abia intră trenul în stație.

Mă strecor printre oameni să urc cât mai repede. Avantajul de a fi mic și slab e că încapi în locurile strâmte. La un metru cincizeci și cinci cât am, încap oriunde. Aș fi vrut sa fiu mai dezvoltată, pentru că aveam un corp de copil în preadolescență. Cu greu găseam pe cineva să se uite la mine.

Ultima relație am avut-o în liceu, și da, e trist. A fost cu un băiat la fel de mic și slab ca mine. Deși... întotdeauna mi-au placut bărbații înalți și solizi.

Din păcate, nu am apucat să ducem relația până la capăt, că a plecat la facultate în altă țară. Sincer, nu mi-a părut rău că nu era el alesul.

Însă, la douăzeci de ani, începi să te gândești la viitor și, implicit, la cineva cu care sa îl imparți. Poate mă grăbesc, dar e greu în ziua de azi să găsesti pe cineva cu care să construiești.

Acceeași operatoare plictisită anunță următoarea stație și era cea la care trebuie să cobor. Mă îndrept către uși imediat, că e foarte ușor să ratezi stația. Cum s-au deschis, am și sărit pe peron.

Îmi reiau același pas grăbit deoarece mai era destul până la ușile imensei corporații. Mereu am visat că voi avea o mică cafenea, cochetă, undeva într-un sătuc la marginea orașului, și că aceeași oameni, veseli îmi vor călca pragul zilnic. Dar pentru asta, ai nevoie de ceva bani să deschizi o afacere.

Cu cât mergeam mai tare, cu atât mi se amplifica durerea de cap. "Băutură stupidă! Cu cine te mai pune în gură."

Fix cu cinci minute înainte de începerea programului ajung la ușa liftului. Gâfâind ușor de la oboseală, apăs butonul pentru a "chema" liftul. Nu durează mult și ușile se deschid.

-Ține ușile! Aud un glas feminin strigând în spatele meu. Mă întorc către hol, și , cred că, cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată se îndrepta către mine. Femeia grabește ușor pasul și urcă repede în lift.

-Mulțumesc! Îmi zice zâmbind. Ce zâmbet frumos!

- Cu...cu... plă... dar nu apuc să termin cuvântul, că toată tequilla și votca băută se hotărăsc să îmi iasă din sistem.

Cu groază îmi ridic privirea când termin. Aveam mâna la gură, încercând sa nu mai vomit pe femeia din fața mea. Era plină, de pe cămașă, pe pantaloni, până pe pantofi, de voma mea. Îmi venea sa ma bag în pământ.

"Ce fac acum?!" Mă întreb panicată. Ea încerca să se scuture de scârboșenia de pe ea.

"Dumnezeule! Am umplut-o de voma!" Aș fi vrut să zic că îmi pare rău, că nu am vrut, dar cu cât încercam să vorbesc cu atât îmi venea mai tare să vărs. Am rămas cu mâna la gură, pentru a nu o face și mai lată.

Ușile liftului se deschid, într-un final, și un bărbat oripilat, cu două cafele în mână, stătea în fața noastră.

- Ce. S-a. Întamplat. Aici? Felul în care întreabă mi se pare ciudat.

-Nimic! Spune femeia de lângă mine, zâmbind forțat. Scoate-mi outfitul de rezervă și pe ăsta sa îl duci urgent la spălătorie.

-Imediat, doamnă! Bărbatul fuge pe hol, iar femeia iese încet din lift, parcă incomodată să meargă.

- Îm...îmi...pare rău! Zic în urma ei. Se întoarce și mă privește în ochi cu o răceală de am simțit-o până în măduva spinării. Mă retrag un pas înapoi crezând că vrea sa ma pleznească. Dar își continuă drumul. Și eu pe al meu că sunt deja în întârziere.

Alerg printre oamenii care mai erau prin birou și mă opresc la sala de ședinte, camera 604.

Bat la ușă că așa e politicos, după care deschid. Sala era plină și în față deja vorbea cel care a organizat intershipul. Mă strecor ușor înăuntru și închid încet ușa în urma mea, pentru a nu îmi face simțită prezența prea tare.

-Tu! Tresar când aud vocea groasă răsunând în încăpere. Cea care a întârziat. Deci despre mine era vorba. Data viitoare să vii la timp sau nu mai vi deloc. Ridic privirea și mă uit fix în ochii lui. Dau din cap fiind prea rușinată să vorbesc, și totodată să nu mai scot altceva pe gură.

După ce se termină ședința plictisitoare în care aproape am adormit de două ori, ies și mă îndrept către biroul destinat mie.

Același bărbat de mai devreme, de la lift, apare în fața mea și îmi blochează drumul.

-Tu! Îmi zice pe un ton autoritar. "Ce e cu bărbații și tonul lor autoritar în firma asta?" Vino cu mine!

Clar am dat de belea. Dar hotărăsc să il urmez. Ce altă opțiune aveam?

Este prima mea poveste, așa că vă rog, fiți indulgenți😁. Accept orice critică constructivă. Sper să vă placă și sper că, cu cât avansez, cu atât povestea să devină mai palpitantă si scrisul mai amplu.

Enjoy! Și mulțumesc! 😊