About Us...

Capitolul -20-

-Mănâncă te rog.
-Lea, chiar nu mi-e foame.
-De două săptămâni nu ai mai mâncat altceva înafară de un colț de pâine o dată la două zile..
-Asa și? Nu are rost.
- Eu acum o să merg la scoala. La ora douăsprezece Cristi o să vină aici. Am aruncat lamele deci nu ai cum sa-ti mai faci rău.
-Bine bine .am spus eu deja obosită de predicile ei.
-O să merg în pat.
M-am ridicat usor de pe pat dar mi-am pierdut echilibrul Lea prinzându-mă.
-Vino. Te conduc eu.spuse ea.
Am murmurat ceva si am intrat în cameră.
M-am pus în pat si am asteptat ca Lea să plece.
După ce am auzit usa de la intrare închizandu-se m-am ridicat încet mergând până în fața oglinzii.
-Esti bine.....trebuie să fi bine...
Nu esti bine. Recunoaște! Ti-e dor de el. Iar mie mi-e dor de vechea eu, de tine mi-e dor! Nu-mi place asa. Vreau să fiu ca l-a început . Sa nu fi venit.
Mă priveam în oglindă în timp ce spuneam aceste cuvinte cu ochii în lacrimi.
-Mi-e dor de acea Lorena veselă și naivă. Nu ce care se preface ca zâmbește. Am obosit. Mă doare inima.
,,Înselatul nu e o greșeală,  e o alegere"  .
Aceste cuvinte îmi sună în cap încă din ziua în care a plecat.
Mă ridic din fața  oglinzii mergând spre pat dar usa fu deschisă dintr-o dată de Cristi.
-Am ajuns. spuse el pe un ton neutru.
Mi-am sters lacrimile rapid si am incercat să îmi reglez vocea astfel să nu pară că am plâns.
-Nu trebuie să îți ștergi lacrimile. Am ajuns de douăzeci de minute.
Atât trecuse?
-De ce faci asta ? mă întrebă el.
-Mă urăsc. Am fost atât de naivă si inca .....
-Nu o spune.rostise el apăsat.
-O să mă culc.
-Nu. Acum mergem să iei aer medicamentele apoi la mama ta în vizită.
-Chiar nu am chef.
-Ba da. 
Cristi merse spre dulapul meu de unde pescui o pereche de jeansi negri  si un hanorac tot negru pufos.
-Haide. Îmbrăcate cu astea iar până atunci eu te voi aștepta jos.imi spusese el dar nu puteam spune nimic. Am  luat hainele si am intrat în baie pentru a mă schimba. După ce am tras pe mine articolele vestimentare am părăsit baia si cameră mea si m-am îndreptat spre sufragerie . Am coborât scările încet aproape cazand.
-Stai sa te ajut. Spuse el venind lângă mine și punandu-si mână în jurul taliei mele sustinandu-ma.
-Cate kilograme ai?mă întreba dar am refuzat să răspund.
Cum puteam sa-i spun ca de la șaizeci si sapte de kilograme am ajuns la cincizeci și una .
-Esti aproape anorexica.
-Ba nu. am murmurat eu .
După ce m-a ajutat să mă incalt am pornit spre parc  .
-Nu vrei să luăm niste covrigi?
-Nu mi-e foame .
-O să mănânci ceva la mama ta .
-Mbine.
-Stai aici.
Prima dată nu am înțeles la ce s-a referit dar când am văzut cum si-a pus telefonul l-a ureche am înțeles tot .
Am incercat sa aud ceva dar era în zadar asa ca nu am mai incercat. Priveam doar în gol jucandu-ma cu degetele.
-Am vorbit cu doctorul tău. A spus că trebuie să vedem ce greutate ai .
-cincizeci și unu.
-Ce?
-Cincizeci și unu de kilograme , am spus eu cu vocea tremurând.
-Asta nu e în regula.  Nu o să pot să îți dau vitamine sau medicamente. Pana la urma ce faci cu ele.
-Nimic.
-Pe dracu.scuipa el cuvintele facandu-ma să tresar.
-Le  tin sub limba iar apoi le arunc.
-Asta trebuie să înceteze în acest moment. Esti alba la față.
Acum vom merge la mama ta.

     Cristi.

Stau si o privesc dar ochii ei nu exprimă nimic. Doar o privire rece goală și plină de teama .
În drum spre casă am vazut-o tremurând chiar dacă era doisprezece  după-amiază . Am luat  jacketa neagră de pe mine si am pus-o pe umerii ei .

*

-Copii! Ce mă bucur că ați venit!ne întâmpină Lorraine.
-Și eu mă bucur să te văd.am spus eu cu un glas politicos.
-Buna mama. murmură Lorena.
-Buna sufletel! Cum mai esti?
Lorena nu a mai spus nimic doar s-a aruncat în brațele ei dând drumul la un plâns isteric.
-Of! Micuța mea . Stiu ca acum doare dar ai să vezi că o să treacă. Azi l-am trimis pe Vlad cu scutirea ta pentru încă câteva săptămâni. Apropo Elli vrea să vorbească cu tine.
-Merg până la ea .spuse apoi își făcuse drum spre cameră surori ei mai mici.
Am intrat si eu si am .era împreună cu Lorraine pe canapea.
-E distrusă.spuse ea.
-Are cincizeci și unu de kilograme.
A distrus o si nu putem să facem nimic în legătură cu chestia asta nenorocită.
-Cristi, ești un băiat bun. Dacă îi voi spune eu să își revină v-a crede că m-a dezamăgit dar în tine are încredere. Incerca sa o repari. O inimă ruptă e greu de reparat dar dacă îți dai silința va înflori mai frumoasă ca data trecuta . Crede-mă pe cuvânt. 
-Am înțeles.
-M-am întors.
Mi-am întors privirea instantaneu când am auzit acea voce mică și chinuită.
M-am ridicat mergând să o ajut .
-Noi a cam  trebui să plecăm. spuse ea.
-Desigur copii. Si mai veniți pe la mine.spuse Lorraine
Am iesit din apartament si am coborât scările pentru a ajunge la al nostru .
-Haide. Acum trebuie să îți  dau vitaminele. 
-Bine
-Am adus ceva de la Mc că să poți mânca.
-Nu mi-e foame.
-Ba da . Trebuie să mănânci.
-Dar chiar nu vreau.
-Atunci fa ce dracu vrei.
-Cristi.....
-Îmi  dau silința să mănânci dar tu nu faci nimic. Eu nu mai pot să continui asa. Nu mai pot sa te vad asa. Eu plec, de acum faci ce vrei.spuse mai mult tipând în timp ce ieșise pe usa.
Bravo mie.......