Astrid si dragonul sangeriu

Capitolul 2

    Peste trei ani...

    Astrid pov.

    Era o vara mai racoroasa fata de anii trecuti. Vantul adia usor printre crengile copacilor roditori.

    Eram afara si ma jucam cu Fire, dragonul meu si totodata cel mai bun prieten al meu.

    Nu aveam multi prieteni...Daca stau sa ma gandesc, nu-i aveam decat pe parinti si pe dragonul meu fidel.

    Dorinta mea cea mai mare, la momentul actual, era sa fi avut si eu niste prieteni cu care puteam sa imi impartasesc trairile si sentimentele, sa ma joc sau sa le povestesc tot felul de lucruri, sa pot sa fiu eu insami in compania lor.

    Dar din pacate nu ii aveam... Ramaneam tot singura si ingandurata in fiecare zi.

    Deodata, i-am simtit atingerea dragonului meu. Mi-am intors capul si m-a lins, trezindu-ma din transa care parea nesfarsita.

    Eu l-am luat de dupa gat si l-am imbratisat stans. Acesta a fost momentul nostru...Doar al nostru...

    Pana cand aud un fosnit de frunze si niste pasi, urmat de un raget.

    Sunetul venea din padure, parca din ce in ce mai strident.

    M-am speriat si dat m-am cativa pasi in spate. Sunetul venea inspre noi cu repeziciune, pana cand, la un moment dat se opri brusc.

    Mi-am facut curaj si am inaintat cu sfiala spre locul cu pricina.

    Cand credeam ca totul se sfarsise, de dupa niste salcii apar doua siluete.

    Una mica si firava, ca a mea, iar cealalta mult mai mare, ce parea a fi fe dragon. Atunci mi-am dat seama ca silueta mica era un baiat.

    Aceste doua siluete fugeau de ceva...Ceva ce se afla inca acolo si se parea ca ii prinsese.

    Cand am vazut scena, ne-am ascuns dupa niste copaci din apropiere, urmarind-o in tacere, cu sufletele la gura.

    Apoi am vazut ca acei oameni incercau sa prinda dragonul cu niste franghii.

    Atunci mi-am amintii scena de acum trei ani, cea in care dragonul rosu era prins si dus intr-un loc, nu stiu unde.

    Am mai vazut si ca i-au pus pe amandoi la pamant, cu greutate, insa i-au pus.

    In acel moment m-a strafulgerat un gand...Gandul de a-i salva, deoarece si ei erau fiinte ca si noi si nu meritau sa fie tratati asa.

    -Fire, la semnalul meu atacam, da? i-am spus calma.

    A dat din cap afirmativ, in semn de ascultare.

    Am mai stat un pic, asteptand sa vad ce se va mai intampla.

    Apoi i-am facut semn dragonului si i-am luat prin surpindere, speriindu-i de moarte si plecand.

    Dupa aceea, i-am dezlegat, fericiti de reusita noastra.

    M-am apropiat de baiat si cu sfiala in voce l-am intrebat:

    -Cum te cheama si de unde esti?