Eram în cameră, strângându-mi puținele lucruri pe care le aveam cu mine pentru a putea pleca acasă la copilul meu.
Aud o bătaie ușoară în ușă și Ema își face apariția în încăpere.
- Trebuie să pleci? Mă întreabă cu tristețe în glas, apropiinduse de mine
- Din păcate, da! Îi zic și îmi pun mâinile în jurul taliei sale micuțe. Dar promit, după Craciun, vin cu Paul aici și stam până după anul nou.
- Promiți?! Mă întreabă cu o față de cățeluș.
- Promit! Zic râzând și o sărut scurt. Acum, dă-mi voie să îmi iau ce am pe aici că dacă nu s-ar putea să sar pe tine și nu mai termin curând.
- Nu m-ar deranja, dacă asta înseamnă să mai petrec timp cu tine. Încep să râd la remarca ei dând din cap încet.
Nu mai zic nimic. Îmi strang tot ce aveam de prin cameră și bag în geantă. Mă aporopii de Ema, care stătea în pragul ușii urmărindu-mi fiecare mișcare. Îmi pun mâinile în jurul ei și imediat îmi răspunde la îmbrățișare punându-și mâinile în jurul gâtului meu. O privesc în ochi insistent, încercând să îmi dau seama dacă ceea ce se întâmplă este real sau doar un vis.
- Ce? Mă întreabă Ema nedumerită de privirea mea.
- Nimic! Spun și o apuc ușor de obraz cu o mână. Doar mă bucur că ne-am reîntâlnit.
- Și eu! Își lasă capul în palma mea și închide ochii. Mă aplec ușor și o iau prin surprindere, sărutând-o. Imediat îmi răspunde la sărut și mă strânge și mai tare în brațe.
În scurt timp ne oprim șă ne recăpătăm respirația, sprijinindu-ne frunțile una de alta.
-
Drumul până la Liverpool a fost mai bun ca prima dată. Vremea începea să se îmbunătățească iar soarele deja și-a făcut apariția. Nimic nu îmi mai putea strica buna dispoziție acum. Abia așteptam să merg să îmi iau copilul și să ne întoarcem la Ema. Abia așept să il cunoască și ea.
De data asta, indiferent de ce se v-a întâmpla, nu mai dau înapoi. George nu are decât să încerce să mă împiedice.
-
Acasă era liniște, pesemne că părinții mei nu l-au adus încă pe Paul. Intru în casă, hotărâtă să îi aștept. Mă dezbrac de haină și ma duc sus pentru a-mi lăsa lucrurile în cameră.
-Hmm...nici George nu e acasă? Eram surprinsă.
Mă întorc la parter pentru a mă duce în bucătărie să pregătesc ceva de mâncare. Între timp, mă hotărăsc să îl sun și pe George pentru a vedea unde este.
Telefonul suna dar nici un răspuns. Nu îmi bat prea mult capul și renunț. Oricum nu îmi pasă prea mult de el. Doar voiam să mă asigur că Paul nu este cu el, dar din moment ce mama nu m-a sunat să îmi zică că l-a adus, nu îmi fac griji.
Mă scoate din gândurile mele ușa de la intrare care se deschide încet. Scot repede capul în hol și văd că erau părinții mei cu, nimeni altul, decât fiul meu iubit. Mă duc alergând spre el și îl iau în brațe, strângându-l.
- Gata, mama, că mă sufoci. Zice, abia scoțând cuvintele din cauza strânsorii mele.
Încep să râd și îi dau drumul. A crescut atât de mult. Parcă mai ieri puteam să îl iau pe sus și să îl țin la pietul meu, iar acum mai are puțin și mă depășește.
- Gata! Gata! Doar că mi-a fost tare dor de tine. Îl mai sărut o dată pe obraji și asta îl face să se șteargă de sărutările mele.
- Amice! Zic supărată.
În colțul camerei stăteau părinții mei care admirau scena și se amuzau copios. Eram atât de fericită că s-au împăcat. Da, îmi părea rău pentru Phil că nu mai erau împreună părinții lui dar ai mei erau dinou. Cumva, mama și-a dat seama că a făcut o greșeală enormă și s-a reîntors la tata. Iar el, pentru că o iubea și o iubește enorm, a iertat-o și s-au reîmpăcat.
