M-am trezit speriată, într-o încăpere întunecată în care domnea un miros greu, steril. Încercam să respir, dar cu fiecare inspirație simțeam o durere înțepătoare în spate. Încercam să îmi dau seama unde mă aflu. Se auzea, în surdină, bipăit de mașinării.
- Ce Dumnezeu?! Exclam și ridic privirea pentru a mă uita în încăpere. Se vedeau câteva luminițe ce licăreau.
Încerc să mă ridic, dar aceeași durere din spate mă trântește la pământ. Simt o durere în tot spatele. Nu mă mai pot abține și țip cât mă țin plămânii. Bipăitul mășinăriilor o ia razna și văd cum, pe ușa încăperii, o mare de lumină inundă camera și reușesc să vad unde mă aflu. Eram într-o cameră de spital.
- Stați liniștită, zice femeia îmbrăcată în alb. Presupun că e medic. Vine direct la mine și mă așează pe spate.
- De ce sunt în spital? Întreb, încercând să vorbesc cu grijă pentru a îmi reduce din durere.
- Ați fost împușcată în spate. V-am operat pentru a scoate glonțul și a repara orice daună internă și acum sunteți bine. Trebuie doar să vă odihniți. Cuvintele pe care mi le spune trec ca vântul pe lăngă urechiile mele. Mă blocasem la împușcat.
- Cum adică?!
Privirea i se oprește căre mine și se uită nedumerită.
- Cum adică am fost împușcată?! Repet întrebarea pentru a o face să înțeleagă la ce mă refer.
- Ați fost împușcată în spate. Nu vă pot da mai multe detalii din păcate.
După ce termină de verificat semnele vitale și dacă rana este curată, pleacă.
- M-a lămurit complet, spun bolborosind, doar pentru mine să înțeleg.
Dinou se deschide ușa și văd chipul pe care așteptam să-l zăresc cum am deschis ochii. Privirea îi era blândă și lacrimi îi inundau ochii triști.
Voiam să mă ridic să o îmbrățișez, dar era țintuită de durerea înțepătoare din spate.
Văzându-mi încercarea eșuată, vine grăbită spre mine și mă îmbrățișează. În scurt timp aud suspine de plânset și oftat.
- Am crezut că te-am pierdut, zice cu vocea tremurândă, printre lacrimi.
- Niciodată! Zic zâmbind, încercând să-mi controlez vocea. Eram pe punctul de a plânge din cauza ei dar mă abțin cum pot mai bine.
Își ridică capul și mă privește în ochi, de data asta puțin furioasă.
- Nenorocitul a încercat să te omoare.
- George... zic încet. Știam că el a făcut asta. Ușor începeau să îmi revină în minte toate amintirile. Mama și tata legați, Phil când îl împușcă pe George și pocnitura urmată de durerea din spate.
- E mort! Spune Ema cu o urmă de zâmbet pe față. Știu că nu îi stă în fire să se bucure de rău, dar acum era un lucru bun pentru noi.
- Nu i-am dorit moartea, dar nu îmi pare rău că s-a dus. Nu știu ce o să îi zic lui Paul.
Mi-am dat seama că fiul meu o să fie traumatizat după întâmplarea asta. Era doar un copil.
- Deja i-a spus mama ta. E cu el acasă. După ce ai făcut criza, doctorul i-a zis să plece să se calmeze că nu îi făcea bine.
- Ce criză?
- Ai intrat în fibrilații dar te-au stabilizat imediat medicii. Ai dormit două zile.
Realizez cât de gravă a fost situația și că i-am pus pe toți cei care mă iubesc într-o situație disperată. Puteam să mor și să îi las singuri. Mai ales Paul. Încă avea nevoie de mama. Și Ema. Părea distrusă din cauza inconștienței mele. Nu vreau să dau ochii cu părinții mei. Sigur sunt distruși din cauza mea.
- Mama, tata?! Întreb înghițind în sec.
- I-a anunțat medicul și vor veni curând să te vadă. Și cu Paul.
Mă uit la Ema și voiam să îi șterg momentele neplăcute prin care a trecut.
Își trece mâna prin părul meu și mă mângâie ușor pe obraz. Involuntar, închid ochii la atingerea ei fină. Îi simt buzele fine cum le ating pe ale mele și imediat îi răspund la sărut. Simțeam cum prind putere insantaneu numai la atingerea ei.
- Ma bucur că ești bine, zice cu zâmbetul pe buze.
- Și eu! Închid ochii și încerc să mă bucur cât mai mult de faptul că sunt bine și sunt cu ea.
---
- Te rog adu-mi cutia din sertat, îi zic lui Paul care tot alerga pe lângă mine.
Am prins curaj și i-am povestit despre mine și relația mea cu Ema și mai ales despre tatăl său, după ce am ieșit din spital. Nu a fost fericit la început, dar a înțeles și a acceptat până la urmă.
Eram în cameră la mine și încercam să facem bagajele. După toate experiențele neplăcute pe care le-am avut, meritam o vacanță departe de lumea asta încărcată. Părinții mei erau deja plecați la casa lor de vacanță unde i-a trimis pe părinții Emei. Se înțelegeau chiar foarte bine.
Acum urma ca eu și cu Ema să plecăm. Phil își găsise o iubită în spital, o asistentă ce a avut grijă de mine, și era tot amorezat.
- Eu sunt gata, țipă Paul din camera lui.
- Bine! Ia bagajul și hai la mașină.
Mă ascultă și de îndată eram pe drum spre apartamentul Emei pentru a o lua și pe ea. Urma să fie o vacanță de vis. Eram nerăbdătoare să îmi petrec timpul cu Ema. Nu am mai avut timp de noi de când ne-am reîmpăcat. Era un moment foarte bun ca Paul și cu Ema să se împrietenească mai bine și să îl facem să uite de George.
Cum ajung în fața blocului unde locuia Ema, mă dau jos pentru a o ajuta. Era deja în fața scării.
- Stai liniștită. Știi că nu ai voie să cari până nu ești vindecată complet. Mereu avea grijă să mă certe deși eu doar voiam să ajut.
Lasă bagajul în portbagaj și mă sarută rapid pe buze de frică să nu ne vadă Paul.
- Știe! I-am povestit acum două zile. Zâmbesc fericită că toate erau bine înte-un final.
- Și?! Întreabă nerăbdătoare.
- Și, e în regulă cu toate. La început a fost puțin confuz.
Răsuflă ușurată și își aruncă mâinile în jurul gâtului meu. O cuprind de talie și o sărut apăsat fără firca de a mă vedea cineva. Era a mea și eu a ei și nimeni nu ne mai putea despărții.
CITEȘTI
Plăceri Nevinovate - Suflete Reunite
Storie d'amoreContinuarea poveștii Plăceri Nevinovate.
