- Je t'aime! E primul lucru pe care mi-l spune Ema, cum coborâm pe aeroportul din Paris.
- Ce ai zis? O întreb râzând la cuvintele străine pronunțate ușor stâlcite de gura ei mică.
- Nu te entuziasma prea tare. Doar asta știu să zic.
Mă opresc din chicotit și mă apropi de ea. Îmi pun mâinile în jurul taliei sale și mă aplec spre urechea ei.
- Și eu te iubesc! Îi șoptesc suav. O sărut tandru pe obraz și mă retrag pentru a o privi. Cum mă așteptam, era toată roșie în obraji.
- Îmi place că am efectul ăsta asupra ta.
Îmi dă o palmă ușor, în joacă, vrând să pară supărată.
- Mai taci! Zice cu voce copilăroasă.
Râd la atitudinea ei și mă retrag din îmbrățișare.
- Hai Paul! Strig după baiatul năzdrăvan care cotrobăia prin avion.
Nu îi ia mult și iese. Știa când sunt supărată pe comportamentul lui și nu se juca cu asta.
- Să mergem la hotel pentru un duș și să ne schimbăm.
Ne îndreptăm spre mașina care ne aștepta deja pe aeroport. Un domn respectuos, îmbrăcat în costum negur, de șofer, ne deschide portiera din spate și urcăm pe rând în mașina albă.
- Vă mulțumesc! Îi zic înainte de a închide ușa mașini. Se apucă cu mâna de cozorocul șepcii și face o plecăciune din cap în semn de apreciere.
Se suie la volan și pleacă ușor spre locația hotelului.
Străzile orașului erau cum îmi imaginam: aglomerate de oameni grăbiți, animate de tot felul de muzicieni si mimi pe la toate colțurile, însă și cu un aer istoric și boem ce te atrăgea într-un mod sublim și te făcea să te îndrăgostești de oraș fără să îți dai seama.
Mă uit în dreapta mea și o văd pe Ema cum privea și ea, fascinată, pe geamul mașinii și admira frumusețile ce ni se desfășurau în fața ochilor.
Paul era cu ochii în telefon, neimpresionat de orașul nou.
- Paul, nu îți place aici?
- Mm..nup! Accentuează mult "p"-ul de la final pe semne că e plictisit.
- De ce? Eram curioasă de ce are atitudinea asta indiferentă.
- E mai frumos la noi acasă, zice fără să ridice privirea din telefon.
- Dar nici măcar nu te-ai uitat pe fereastră.
Ema își întinde mâna peste Paul și mi-o pune pe umăr. Îmi ridic privirea și sunt întâlnită de ochii ei sinceri și calzi.
- Lasă-l, Christina. E doar un copil. O să îi placă. Îmi zămbește ușor și mă mângâie pe umăr.
Îi returnez zâmbetul înțelegând ce vrea să-mi zică.
Paul nu era genul de copil curios. Îi plăcea să fie în zona lui de comfort și să facă numai ce îi place. Sincer, ar fi trebuit să îl las cu părinții acasă dar am vrut să împărtășesc aceste momente și cu el. Era cel mai important din viața mea.
După o curbă, ni se desfășoară în fața ochilor hotelul fascinant la care urma să stăm. Înghit în sec când văd clădirea impunătoare. Am aranjat în așa fel ca apartamentul pe care l-am ales să aibă vedere spre turnul Eifel. Nu vi zilnic în Paris. Deși așa avea posibilitatea financiară dar timpul nu prea îmi permite luxul ăsta.
