Watch my world burn// sfaturi

Andreea nu ştie despre ce e capitolul per total, dar probabil personaje.

Nu cred că am mai scris vreodată la astfel de cărți, nu ştiu ce aş putea face, cum aş putea începe, dar sunt aici şi bănuiesc că ar trebui să fac ceva.

Sunt o persoană insignifiantă aici, care nu scrie atât de bine încât să poată da sfaturi. Încerc. Pot încerca să scriu ceva, ce îmi doresc, ceea ce îmi pare că e corect, chiar dacă la urma urmei, totul poate fi greşit. Vedeți? Mă lungesc, nu trec la subiect, dați-mi o palmă vă rog.

Cred că în momentul în care încep să scriu, vreau să scriu despre personaje, dar pe bune că nu ştiu în ce se va transforma capitolul ăsta.

O să încep, cred că aşa: luați totul exact cum a spus Cătă, personajele trebuie să fie o parte a sufletului vostru. Să le simțiți acolo, să experimentezi emoții pe care tu nu le-ai trăit, dar ele da şi asta să fie de ajuns.

Sunt de părere că să construieşti un personaj e la fel de greu cum e să creşti un copil. Copiii se nasc, şi pe parcursul vieți personalitatea li se conturează pe baza alegerilor sale. Părinții au rolul de a-l modela, într-un fel sau altul. Când eşti scriitor şi ai un personaj, personajul are destinul în mâinile tale. Tu decizi dacă va muri într-o baltă de sânge, sau dacă va trăi într-un castel până la adânci bătrâneți. Tu alegi dacă inima lui va fi străpunsă de sentimente ucigătoare care îl vor pune la pământ, sau dacă va trăi cu un minunat sentiment tot restul cărții. Normal, ceea ce am făcut a fost să duc totul în extreme. Nu e realistic să trăieşti într-un castel fără vreun fel de grijă, nu e realistic nici să-l faci să moară din senin, şi o dată ce personajul a devenit cu totul o parte din tine, s-a topit peste inima ta ca un strat de diamant, alegerile vor fi luate de la sine. Personajele tale nu vor mai face ceea ce vrei tu. Niciodată, iar dacă le forțezi să facă ce vrei tu nu vei ajunge niciodată să fii cu totul mulțumit. Se va vedea că nu e natural. Personajele au propriile gânduri, scopuri şi motive. Propriile sentimente, doar ele ştiu să aleagă pentru ele. Tu doar vei privi. Rolul tău este să transmiți ceea ce ele simt, ceea ce te fac pe tine să simți. Nimic mai mult. Când ele simt, simți şi tu, iar asta te face scriitor.

Am să continui prin a vorbi despre când să îți omori personajul, sau dacă să îl omori. Dacă vrei să omori un personaj doar pentru a şoca cititorul, faci o mare greşeală. Dacă prin omorâtul personajului simți că faci ce trebuie, că va afecta într-un anumit fel povestea cărții, dă-i drumul, însă să ştii că nu mai poți da înapoi. O dată mort, va fi mereu mort. Nu poți aduce la viața un corp (asta dacă nu scrii fantasy, dar şi acolo este complicat, plus de asta dacă îl reînvii trebuie să ştii că nu va mai fi niciodată la fel). Câteodată personajele îşi cer moartea, se uită cu ochi dornici spre ea, vor să se lase înghițiți de îmbrățişarea ei, şi de gol şi de infinit şi de puritate şi de întuneric. Prin omorârea personajului îi purifici sufletul. Nu contează unde urmează să ajungă. În acel efemer moment, când închide ochii şi nu-i mai deschide, se purifică. Pentru o secundă doar. Dar aceea este cea mai prețioasă secundă, căci nimeni nu e vreodată pur. Nu ştiu dacă ați înțeles ceva, ideea principală este că trebuie să ai un scop mai prețios decât şcocarea cititorului atunci când omori un personaj. Până la urmă, e ca şi când omori o parte din tine.

Acum, reacțiile oamenilor când omori un personaj. Majoritatea se vor simți zdrobiți, ca şi tine. Sufocați. De parcă li se apasă ceva pe plămâni şi îi crapă. E totul doar sânge, în interior, în exterior. Nu simți decât lichidul acela roşu şi vâscos care îți îneacă gâtul şi întunecă privirea. Reacțiile personajelor diferă, pentru că au personalități diferite, dar toți simt un lucru: durerea. Acea durere ce le străpunge mintea, trupul şi sufletul. Durerea e atât de greu de conturat, dar e unul dintre cele mai pure sentimente. Te doare să vezi pe cineva drag mort. Te doare până în adâncul sufletului. Durerea nu e doar lacrimi. Niciodată nu a fost doar lacrimi. Nu exprimi durerea doar prin lacrimi. E ceva mai profund de atât, ceva mai greu de înțeles.

Cred că am spus tot ce aveam de spus, sper că am spus măcar ceva folositor aici.

Ştiu că am dat-o în bară cu capitolul, dar măcar am încercat. :]