Watch my world burn// sfaturi

Cătă și sentimentalismele

     Deci, da, m-am întors cu încă un capitol. Un lucru absolut esențial, când vine vorba de scris, și nu cred că e nevoie să explic asta. Cu toții o știm.

      Sentimentele. Ceea ce vezi cu inima, când ochii sunt închiși. Luptele interioare, conflictele, personalitatea. Toate sunt legate între ele, toate la fel de esențiale.

      Și pentru a le exprima bine, pentru a le oferi textură și adâncime și pentru a le mula pe personalitatea protagonistului tău, trebuie ca tu și personajul să fiți unul și același, atunci când scrii. Așa cum am zis în ultimul capitol postat de mine și așa cum a zis și Andreea.

       Fiecare personaj, fiecare minte e plină de zeci de conexiuni, sufletul e ceva atât de complex, ceva ce nu poate fi definit și nu poate fi măsurat. Deci nu încercați să o faceți. Nu încercați să vă simplificați personajul, să îi dați o culoare, fiindcă oamenii sunt atât de complicați, au atâtea nuanțe și straturi și diferențe. Nu trebuie să vă fie frică să arătați fiecare latură, chiar și cea mai ascunsă și neînțeleasă, a personajului vostru. Noi suntem cititorii, noi suntem aici pentru tot. Suntem aici pentru lacrimi, pentru râsete, pentru cea mai înaltă fericire și cea mai adâncă decădere. Suntem aici pentru toate acestea și mai mult.

      Deci nu ezitați să ne arătați gândurile lor negre. Nu ezitați să ne vorbiți despre cât de mult doresc ceva sau pe cineva, nu ezitați să ne vorbiți de vină, de focul interior, de euforie, pentru că numai așa personajele ni se vor strecura în inimă: când vom vedea că sunt umane, la fel ca și noi.

      Pentru că cine s-ar atașa de o statuie? De ceva de o perfecțiune rece, lipsită de naturalețea umană? Asta e partea care le lipsește multor scriitori. Personajele au conturul, au învelișul, dar le lipsește acea sclipire, acel suflet. Acel lucru care le face să trăiască în mintea noastră, nu numai între paginile unor cărți. Acel lucru care ne face să le simțim inima cum bate, să le simțim sângele în vene.

       Sentimentele. Sentimentele, acea avalanșă, acel uragan interior, pentru că noi, oamenii, suntem furtuni. Fiecare dintre noi. În fiecare zi, inima noastră simte soarele, ploaia, razele lunii, sentimente și trăiri calde și reci. Simte valurile mării, conflictele. Simte cea mai dulce cădere, iubirea. Simte vântul rece al schimbării, ideile. Simte cutremure, îndoieli. Ăștia suntem noi, cerul sufletului nostru e țesut de fiecare dintre complexitățile noastre.

       Frica. Frica e cea mai rece apăsare, frica e și în tremurul aerului, și în tensiune, frica e, cumva, mereu prezentă, strecurată chiar și în unele momente de fericire extremă. E gheara ce îți strânge sufletul, sau fisurile de gheață din inimă, și pentru unii, e motorul. Pe unii, frica îi trezește, le ascute simțurile și le umple venele de o adrenalină de aur arzând, iar alții îngheață sub efectul ei, blocându-se complet.

     

         Speranța și lipsa ei. Când vine vorba de speranță, personajele pot fi foarte diferite. Unii decid să caute lumina, să graviteze spre ea, să se înconjoare de optimism și să nu se lase înfrânți. Să se agațe de fiecare fărâmă de zâmbet și să mai creadă în binele lumii. Alții și-o pierd, speranța le pălește ca o flacără în noapte, lăsându-i singuri, înfricoșați și pierduți.

        Conflictul interior. Asta este ceea ce trebuie să ne țină în suspans la fel de mult ca și cel exterior. Trebuie să ne zdrobească, trebuie să ne simțim complet șocați și confuzi, și trebuie să fim furioși sau ușurați, și personajul, mai apoi, trebuie să învețe ceva din asta. Conflictul interior îi construiește personajului arcul său, evoluția sa spre mai bine sau spre mai rău. Contrar unor crezuri, nu conflictele exterioare, luptele și certurile, sunt cele ce ne facem să conștientizăm cu adevărat puterea cuiva, puterea unui suflet și adâncimea lui cuprinzătoare. Ci conflictele cu propriul sine, fiindcă acestea sunt cele mai dificile.
 
      E atât de greu să nu te lași zdrobit de vină. E atât de greu să îți găsești propria lumină, când ești atât de covârșitor de adâncit în întuneric. E atât de greu să dormi noaptea, să te concentrezi, să fii pozitiv, când ura crește în jurul tău în valuri. Și, da, câteodată, ajungi să te vezi ca monstrul din propria viață. Atunci când îți dai seama că lupta e împotriva ta, atunci devine cu adevărat greu.

      Și, cum probabil s-a mai zis și înainte, nu totul e alb și negru. Fiecare are umbre și nuanțe, are regrete și motive ascunse, are vina ce nu îi dă răgaz și motivația ce îl face să dea totul.

       Iubirea. Probabil unul din cele mai intense și mai greu de descris dintre sentimente. Iubirea poate fi față de familie, și față de prieteni, și iubirea romantică. Toate acestea au un impact diferit, toate acestea te schimbă, toate acestea sunt și vor fi parte din sufletul tău, mereu.

      Iubirea poate fi atât de diferită, încât zeci de capitole n-ar fi destul ca să o epuizeze. Cu toții o simt altfel, de aceea nu există o descriere exactă, nu există textură sau mod în care să o definești. Iubirea nu e doar o bătaie rapidă a inimii sau o roșeață, iubirea e simțită cu toate cele patru simțuri, așa cum, de altfel, trebuie descrise toate sentimentele.

      Iubirea familiei este primul și primul lucru care a fost mereu acolo, este prima căldură simțită, primul zâmbet văzut în aur și strălucire. Nu minimalizați această dragoste, oameni buni. Nu îi păliți sclipirea. Absența acestei afecțiuni este cel mai aprig lucru pe care îl putem simți, absolut nimic nu se compară. Iar pierderea unui membru al familiei sau singurătatea distruge emoțional orice personaj, sau îl face să dorească afecțiune mai mult ca oricând.

     Cu toții au nevoie de familie, indiferent de vârstă. Poate s-au obișnuit cu absența ei, sau cu abuzurile, în caz în care familia nu este ceea ce ar trebui să fie, dar cu toții au nevoie de acest tip de afecțiune, ce nu cere nimic în schimb. Este ceva ce nu piere, deci nu confundați lipsa dorinței cu lipsa nevoii. Chiar dacă familia a avut momente de dezbinare, momente groaznice, momente de tristețe, ura față de familie, ura pură și vulcanică, nu este posibilă pentru oamenii care încă au o inimă caldă. Nu îți poți face personajul să fie blând cu toți, dar să își deteste propria familie. Pur și simplu, nu știu, nu merge

      Iubirea prietenilor. A doua familie. Cea care te va înțelege mereu. Familia de sânge ți-a fost dăruită de soartă, dar prietenii au ales să îți fie familie. Așa ceva nu poate fi șters de certuri, de ranchiună. Prietenia, în cărțile voastre, e la fel de importantă ca iubirea romantică sau cea a familiei, pentru că sunt unele lucruri pe care numai și numai prietenii le înțeleg. Prieteniile sunt unice și esențiale, și totuși multă lume le uită, în defavoarea iubirii romantice. Dar, indiferent de familie și romantism, fără prieteni te simți gol. E un loc în inima ta, pe care nimeni nu îl umple, și asta te lasă frânt și dezamăgit. Nu uitați marile prietenii ce au salvat lumea.

      Un lucru pe care trebuie să îl ținem minte: o prietenie nu va fi niciodată perfectă. Există și prietenii toxice, legături ce trebuie secerate, și există prieteniile adevărate, dar nici acelea nu pot fi perfecte. Prietenii au căderile lor, așa cum au și nenumăratele momente de libertate și înțelegere și siguranță unul în preajma celuilalt.

     Iubirea romantică poate veni în viața ta ca o furtună, ca un fulger, devastând totul în cale. Sau se poate strecura încet, viclean în venele și în mintea ta, cea mai dulce otravă, și, cumva, vei ști că a fost acolo de la început. Te poți urî pentru că te-ai îndrăgostit, poți detesta din tot sufletul faptul că dorești pe cineva fără nici cea mai mică rușine, sau poate că iubirea a fost ceea ce ai căutat mereu, ai fost o inimă plăpândă în căutare de mai mult decât puteai primi de la lume.

       Oricum ar fi, iubirea aceasta nu te lasă niciodată la fel, atunci când e adevărată. Și așa e și cu personajele noastre, fiindcă toată această complexitate trebuie descrisă. Cititorii vor, mă înțelegeți, să se îndrăgostească de iubirea lor, despre asta e vorba, vor să ajungă să le dorească fericirea mai mult ca pe orice.

      Vor să le simtă focul, vor să se adâncească în oceanul de căldură ce devine sufletul, vor ca inimile să le salte, să simtă fiorii, ca și cum iubirea personajelor le aparține și lor. Vor să se înece în fiecare atingere, iar atunci când pasiunea va pârjoli totul în cale, cititorii vor și ei să o simtă. Este extrem, extrem de greu să creezi o relație credibilă, cu bunele și cu relele ei, o relație care să își păstreze puritatea și relevanța și să nu devină plictisitoare.

       Oamenii au nevoie de asta pentru că, în ultimul timp, e atât de greu să mai crezi că iubirea adevărată e posibilă. Relații false, lipsite de sentiment, priviri reci și respingere și dorințe azvârlite în mare. Înțelegi acum ce trebuie să faci, dragă scriitor? Trebuie să le readuci credința în dragoste adevărată. Trebuie să îi faci să creadă că este posibil, că inimile nu sunt făcute să fie frânte. Trebuie să îi vindeci tu, să le vindeci inimile și speranțele. Asta înseamnă să fii scriitor.