Mărul lui Adam - „Păcatul strămoșesc" Volumul I

XI: Planul

Adam o anunțase pe Eva de confirmarea nunții printr-o scrisoare. Femeia pufnise și continuase să o privească pe Milly care exclama la fiecare rochie pe care doamna Stanford o așeza frumos în cufăr. Pregătirile pentru zestrea ei se făcuseră de când contele își enunțase decizia de a se însura cu domnișoara Cross, iar servitorii își îndepliniseră atribuțiile cu același entuziasm cu care mimară rudele fetei. Pe lângă asta, în exuberanța lor de a-și vedea fata, sora, verișoara căsătorită, Eva își dăduse și singură seama că nu avea cum să scape de căsătoria cu contele decât dacă – iar decizia o izbise cu înfrigurare – fugea; aceasta începuse de fapt să fie varianta preferată de Eva, unica și optima.

Totuși, luând în considerare circumstanțele, avea un singur impediment: întreg personalul.

Toată lumea îl iubea pe conte, chiar dacă acesta nu venea deloc să-și viziteze logodnica. Majordomul dormea cu ziarul în care se pusese anunțul nunții sub pernă, doamna Stanford avea numai cuvinte de laudă, iar Tim, care brambura toată ziua, se întorcea cu câte o bomboană pe care „Înălțimea Sa" i-o dăduse. Adam era așa un bărbat bun, încât Eva știa că nu îl merita și fără a i se aminti de dumnezeiasca sa fire calmă, răbdătoare, respectuasă și conștiincioasă.

Își mângâie abdomenul, care începuse să se vindece destul de frumos – doctorul lui Adam o vizitase în cursul zile de joi și îi scosese copcile, un bărbat uscățiv și bătrân, plăcut ca temperament, dar care o privise pe sub ochelarii groși de parcă până și el se îndoia de alegerea contelui – și își umezi buzele cu ceai. Își trecuse degetele peste scrisoare, cu o seară înainte de nunta organizată tot de Adam, din câte știa de la Tim, cu ajutorul unei domnișoare ca un înger, a cărei venire o auzise într-o zi de luni, și își opri buricele pe semnătura contelui. O întrebase de sănătate, dar ea nu îi răspunsese.

Poate că îi era rușine cu cele povestite, mai ales că, atunci când plecase, jurământul lui o făcuse să se cutremure. Nu... Adam Aeron merita mai mult decât o stricată.

Începuse deci să se pregătească de acest moment chiar din ziua în care se înapoiase de la cimitir. Avea să plece doar cu perechea de pantaloni și cămașa de fecior, la răsărit, având o pălărie cuprinzătoare care să îi acopere fața. Într-o bocceluță adunase alimente de la cina din seara aceea și, cu tact, ceruse să fie lăsată singură pentru a putea colecta mâncarea.

Era un plan periculos, ce-i drept, laș, însă nu îi putea permite lui Adam să ajungă de râsul Societății. Să poartea ea numele de contesă? Râse amar, având impresia că lacrimile mari o vor podidi din minut în minut, și Milly va observa. Se băgă sub așternuturi, trăgându-le peste cap. Își duse o mână la piept, simțind inima cum bate înnebunită de anticipație.

Atunci când Adam o atingea înnebunea oricum, iar intențiile ei de a-l abandona în ziua nunții păleau în comparație cu sentimentele sale. Dacă nu s-ar fi cunoscut, ar fi spus că se îndrăgostea de conte. Ce prostuț din partea ei... N-avea dreptul să iubească.

Scenariile continuară să curgă pe tot parcursul nopții, dar niciodată nu se dăduse înapoi de la inițiativa sa de a se îmbrăca și de a pleca, precum un hoț, procurând un cal din târg și fugind cât mai departe. Imediat ce nu mai avu stare, sări din pat și începu procesul primului pas al fugii sale. Se pieptănă și își făcu un coc strâns la spate pe care îl acoperi cu căciula, își trase pantalonii pe ea și își așeză tot trusoul masculin, potrivind mai bine pălăria pentru ca trăsăturile de fată să fie mai puțin vizibile. Într-o mână luă bocceluța, iar în cealaltă strânse lirele pe care reușise să le adune în sertarul noptierei sale, lăsând pe măsuță scrisoarea pe care o rescrisese de sute de ori până atunci.