Mărul lui Adam - „Păcatul strămoșesc" Volumul I

XVIII: Împreună

— Cum Dumnezeului ai ajuns aici așa de repede?!, întrebă Eva șocată, cu mâna lăsată încă în aer. Am plecat înaintea ta!

Adam îi eliberă pumnul și oftă. Nu putea spune că se bucurase de condiții optime de călătorie, ținând cont de faptul că gonise ca un nebun; știuse că Eva avusese un avans de cel puțin patru ore, însă luase în considerare faptul că ea se deplasa cu trăsura și cu un convoi de servitori. Cu toate acestea se străduise din răsputeri să ajungă în Milcon înaintea ei, poate chiar să o prindă pe drum.

Petter, de asemenea, nu se plânsese niciun minut de graba contelui, dar, atunci când fu clar că se apropiau de un oraș, servitorul îi sugeră contelui să se oprească. Armăsarii lor erau obosiți, iar ei nu mâncaseră decât o dată în acea zi. Acceptase.

Era târziu și mai avea puțin și se prăvălea peste tejghea când rezervă o cameră pentru amândoi. I se păru atingerea lui Petter cea a unui înger, până ce acesta îi dădu un ghiont și îi șopti cu ochii sclipindu-i în cap:

— Milord, aceea nu e Milly?

Adam se întoarse ca un om beat și, într-adevăr, o putu zări în sala cea mare pe servitoarea soției sale. Inima începu să îi bată puternic în piept și scană în continuarea încăperea. I se păru că-l vede pe majordom, pe doamna Stanford, tristă, într-un colț, dar nici urmă de Eva.

Apropiindu-se de ei, Adam se așeză la masă; îl durea tot corpul, iar mușchii îi erau încă înțepeniți. În ciuda a tot, era fericit: o găsise în sfârșit pe Eva!

— Bună seara, Excelență!, izbcni doamna Stanford șocată să constate că chipul bărbatului dinaintea lor era al contelui. Nu știam... nu...

— Doamnă..., spuse acesta gâfâind, spune-mi te rog că Eva este cu voi.

Femeia păru să cadă pe gânduri, iar Paul, care era lângă ea și îl privea neutru pe conte, își lăsă capul în jos și își văzu de mâncarea sa. Nu reuși să ia mai mult de două linguri, când îi zise bucătăresei:

— Mă duc să-l bag pe Tobias la somn. Oricum, băieții n-ar trebui să hoinărească atât, noaptea.

Bucătăreasa îl urmări cu privirea, iar Adam oftă. Se formase parcă o campanie împotriva lui. Oare ce le spusese Eva despre motivul fugii sale? Că se căsătorise cu un monstru insensibil?

— Nu mă place..., remarcă. Era hămesit, iar de aceea, cu mâini tremurânde, apucă bucățica de pâine de pe masă.

— Nu-l pot învinovăți, Exclență, bâigui doamna Stanford, întinzându-i sticla cu vin. Nu am mai văzut-o pe Eva atât de nefericită de când i s-a întâmplat groaznicul accident.

Ideea că nu era cu nimic diferit de Luke îl enervă și mai tare. Bău cu sete direct din sticlă, încercând să-și mențină stabilitatea corpului.

— Da, doamna este cu noi, zise aceasta. Tocmai i-am adus niște mâncare în camera...

— Ce cameră?, întrebă contele. Nu mai voia să-i zică nimic, așa că izbucni nervos. La naiba, trebuie să îi vorbesc urgent!

Doamna Stanford nu se lăsă deloc impresionată de bărbatul dinaintea sa. Arăta disperat, iar această disperare nu izvora din teama de a se face de râs înaintea Curții. Altfel nu ar fi țipat și nu ar fi arătat ca un bărbat pregătit să moară. Călătorise cel mai propbabil întreaga zi și nu luase nicio pauză, când ar fi putut să îi trimită o amenințare soției când aceasta ar fi ajuns la destinație. Nu, Adam era disperat să nu o piardă pe Eva.