Mărul lui Adam - „Păcatul strămoșesc" Volumul I

XXII: Lacul

Nu îi fusese deloc greu să își dea seama unde anume în orășel era soția lui. Nu când, încă de la intrarea în acesta, auzea murmurul glasurilor:

— Contesa e la Failish!

Își continua drumul pe cal, când auzea din nou:

— Contesa face dreptate la Failish!

Privi sârmele atârnate pe balcoanele modeste ale căsuțelor, acolo unde „uzurpatorii" domneau. Erau copii, între cinci și zece ani, agățați de balcoane sau fugind de-a lungul prăvăliilor și împrăștiind vestea. Uite unde erau ascunși viitorii spioni ai Angliei!

Zâmbi, continuându-și drumul, până ce ajunse la destinație. Se infiltră în marea de oameni, prinzând exact momentul în care Higgins urla la soția lui. Bineînțeles că el, Adam, era nervos pe ea, o bănuia chiar de ruperea pactului dintre ei, dar administratorul nu avea niciun drept să se comporte astfel cu doamna lui. Intră victorios în cameră și își așeză o mână pe umărul ei, enunțând concedierea administratorului.

Fața lui Higgins se făcu pământie, iar Eva nu își putu reprima gestul de a tresări. Oricum, din câte simțea el, femeia tremura.

— Nu mă puteți concedia pentru..., își începu domnul Higgins uimirea, dar Adam îl întrerupse, zicând în dreptul Norei:

— Vă asigur că banii vor ajunge la dumneavoastră, doamnă. Trebuie să fie o greșeală din moment ce eu nu am respins nicio cerere de ajutor iarna aceasta.

— Scrisoarea purta pecetea dumneavoastră, dar semnătura era a Înălțimii Sale, mama dumneavoastră...

Adam dădu din cap, zâmbind strâmb. Victoria... Ah! Femeie crudă, nemiloasă!

— Scuzele mele, doamnă!, își înclină capul înaintea sa și, îndreptându-se spre Higgins smulse geanta de pe umărul său. O deschise, punând mâna pe cecuri. Scrise imediat suma cu o peniță uitată pe masă și se iscăli. Lăsă cecul acolo, se întoarse spre Eva, - moment în care toată lumea se evaporă - și îi zise: Haide!

Femeia privi spre Higgins pentru ultima dată, parcă cerându-i iertare, apoi spre membrii Failish și, prinsă de mâna soțului ei, se îndepărtă. Ieșiră pe potecuța îngustă, acolo unde cei doi cai se regăsiseră fericiți.

— Adam..., zise femeia, urcând pe armăsarul său.

— Văd că îmi călărești calul, doamnă, spuse, mângâind grumzaul animalului. Mă mir că nu te-a trântit până acum.

Reacția lui și chipul zâmbitor, alături de schimbarea subiectului, o făcu să adauge, grăbită:

— A fost chiar un domn.

Adam se urcă pe iapa sa și îi dădu bice pentru a o lua înapoi.

— Adam!, îl strigă femeia, urmându-l. Trebuie neapărat să vorbim! Contele oftă și își continuă ieșirea din oraș, zâmbind în stânga și în dreapta sub privirile mândre ale oamenilor. Adam! Oh, la naiba, Adam! Eva fu nevoită să oprească în momentul în care o femeie îi întinse un coș cu pâine. Oh! Vă mulțumesc! Chiar vă..., mă scuzați!, îi zise și galopă în continuare, pentru a-l prinde din urmă. Ajunseseră în plin câmp, atunci când nervoasă de această fugă nebună, Eva se opri, descălecă și urlă: OMULE!

Adam descălecă în timp ce calul încă fugea, întorcându-se răzbunător spre ea. Soția strângea toarta coșului, regretând că îl strigase. Toată furia ei fusese prinsă de el, iar acum se întorcea răzbunător asupra-i.