Mărul lui Adam - „Păcatul strămoșesc" Volumul I

XXV: Anchetă

            Nu ar fi trebuit să stea în pat mai mult de trei zile, numai că în cea de-a doua zi, când își pusese mâna pe fruntea ei, Adam simțise arșița pielii sale. Observă roșeața și încremeni. Contesa ardea.

La o examinare în lipsa simțurilor pacientului, doctorul îl anunțase că este o răceală ce ar fi trebuit să fie banală dacă pacienta nu ar fi fost atât de slabă. Fură prescrise alte tincturi pentru a o înzdrăveni. Cu toate acestea, Adam își ducea îngrijorat mâna la buze, auzind-o cum tușește. Pentru că o vedea cum se usucă pe zi ce trece, mănâncă din ce în ce mai puțin și aproape dispare, își chemă din Londra propriul medic.

— E tuberculoză?, întrebă cu sufletul la gură contele în timp ce bărbatul își ridica sprâncenele stufoase spre el.

— Deloc. Dar va ajunge acolo, dacă nu mă chemați, Excelență.

Cu tratamentul de la specialistul său, Eva începu să nu mai facă febră două zile mai târziu. Consultată din nou, medicul îl anunță că pericolul trecuse, ceea ce îl aduse pe conte în pragul fericirii.

Se scurseră în total trei săptămâni până ce Eva își reveni în simțiri și reuși să stea în capul oaselor.

Când se trezi, tânăra soție nu mai auzi foșnetul pașilor lui Adam prin cameră. Fusese conștientă de modul în care o veghease bărbatul în fiecare zi, chiar dacă fusese prea slăbită pentru a-i strânge mâna și pentru a-l asigura că era bine. Îi auzise șoaptele, indescifrabile, iar într-o seară îl văzuse dormind pe un scaun, la căpătâiul ei.

Trupul ei slăbit se ambiționase să lupte, iar odată cu dispariția febrei, începu încet să-și revină. Singură, își realiză necesitățile, își luă capodul pe ea și perechea de papuci și porni afară din cameră.

Stătuse atât de mult timp în pat, încât i se părea că uitase cum să meargă. Oasele îi erau moi, iar mai presus de toate era conștientă de mirosul de transpirație necaracteristic care îi inunda corpul. Dar unde era toată lumea?

Își miji ochii în fața luminii care inunda holul prin fereastra mare din capăt. Covorul, își dădu ea seama, nu mai fusese periat de câteva zile, cel puțin. Se așteptase să vadă cel puțin o servitoare ștergând tablourile pe care se depusese cel puțin un deget de praf. Tuși scurt, căci acum tusea devenea din ce în ce mai slabă, și își continuă drumul.

Privi pe geam la grădina în care își amintea că se prăbușise. Își feri privirea, amintindu-și că țipetele servitoarei și gestul necontrolat al grădinarului o umiliseră. Doamne ajută că nu o rănise!

Să-l știe pe Adam aproape fusese o binecuvântare! Își mângâie abdomenul. Crezuse că va muri... Dar unde era soțul ei? Unde era acest înger pe care îl avusese în tot acest timp? O ajutase la fiecare pas, dacă nu el fusese Milly, iar când Milly absentase un timp, mereu el.

La bine și la greu... astea fuseseră cuvintele lor din timpul ceremoniei rușinoase. Adam își respectase în totalitate jurământul, pe când ea... Trebuia să recunoască faptul că simțea din plin vinovăția de a-l fi abandonat în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ea.

Urcă cările până la turnul în care Adam își avea neobișnuitul birou și nu fu dezamăgită să constate că Adam era într-adevăr acolo, când deschise ușile, cu un iureș de fluturi în stomac.

Petter se întoarse spre ea și observă zâmbetul pe chipul acestuia.

— Milady!, se înclină. Milord!, îi făcu semn lui Adam și trecu fericit pe lângă Eva. În urma ei, majordomul închise ușa și o lăsă singură cu cel care o privea de pe scaunul său.