O Viata "Perfecta"

Capitolul 13.

Faith

Trece o saptamana... doua... trei... o luna. Da. A trecut o luna, dar pare ca a trecut o eternitate. Blake inca nu s-a trezit. Acum, viata mea se imparte intre scoala si vizite la spital. De fiecare data cand merg la spital ii povestesc lui Blake tot ceea ce s-a intamplat la scoala. Chiar daca este in coma, sper sa ma auda si atunci cand se va trezi, va fi la curent cu tot ceea ce s-a intamplat.

Cole pare sa fi trecut peste mine pentru ca acum este cu alta fata si ne intelegem foarte bine. Facem cu randul noaptea la spital, vorbim, ne aducem mancare. Ne comportam ca niste prieteni vechi.

Sunt in parcarea spitalului si imi fac curaj sa urc. In noaptea asta e randul meu sa stau aici pana la 12, apoi vine Cole pana la 5. Trag aer adanc in piept si cobor din masina. Urc scarile spitalului, apoi urc in lift pana la noul salon al lui Blake. Acum e la etajul doi. Strabat coridorul si intru in camera. Zambesc cand il vad si ma duc la el si ii ofer un sarut pe frunte.

-Buna, dragule! Cum mai esti? Intreb eu stiind ca nimeni nu imi va raspunde. Zambesc din nou, dar de data asta zambesc trist.

Imcep sa ii povestesc ce s-a intamplat astazi la scoala. Cum doamna de matematica ne-a dat un test foarte greu la care am luat nota maxima, cum in pauza de pranz m-am certat cu un baiat din anul 2 pentru ca era enervant, cun am inceput sa ma inteleg foarte bine cu Cole si cum mi-am petrecut toate pauzele cu Soph si cu iubitul ei. Au devenit nedespartiti si asta nu ma deranjeaza. Ii mai spun ca de abia astept sa se trezeasca ca sa putem sa iesim la o intalnire dubla, desi sunt sigura ca nu ii va conveni.

Pana sa termin tot ceea ce am de povestit adorm. Visez ca Blake s-a trezit si suntem la scoala unde stam toti 4 si mancam inghetata si radem.

Visul meu este intrerupt de Cole care ma bate pe umar in semn ca a venit tura lui si e timpul sa ma duc acasa.

Nici nu stiu cand ajung acasa si ma pun in pat si adorm. Toate evenimentele din ultima perioada m-au extenuat teribil.

Ma trezeste alarma. Ma imbrac, imi fac dus si cobor la micul de jun cu miscari robotice. Nu stiu cum arat pentru ca de cateva zile a incetat sa imi mai pese de acest aspect.

-Neata, scumpo! Ma intampina mama zambind, dar zambetul ei dispare cand ma vede. Tot nimic? Ma intreaba ea, dar ceva imi spune ca stie deja raspunsul.

-Nu. Spun eu si incerc sa zambesc. Dar se va trezi curand. Sunt sigura. Adaug si o lacrima mi se scurge pe obraz. Mama o vede inainte ca eu sa o sterg si ofteaza venind spre mine si imbratisandu-ma calduros.

-Normal ca isi va reveni. Doar ca ii trebuie timp. Probabil ca isi pregateste o revenire spectaculoasa. Te-ai gandit la asta? Spune mama si incep sa rad, ceea ce nu am mai facut de mult. Sunt recunoscatoare ca este langa mine.

Ne mancam clatitele impreuna si eu plec la scoala. Ma bucur ca macar programul meu si al lui Soph nu s-a schimbat pentru ca ea este jos inainte ca eu sa ajung in fata casei sale.

Ajungem la scoala si mergem spre chioscul cu cafea. Imi aduc aminte ca aici l-am cunoscut pe Blake si zambesc fara sa vreau. Cerem cate o cafea cu lapte si pornim spre prima ora din ziua de azi si anume mate.

Profesorii au fost de acord sa nu ii puna absente lui Blake pana se insanatoseste, fapt ce ma bucura. Daca i-ar fi pus absente, pana acum ar fi fost exmatriculat.

Orele trec repede. O las pe Soph acasa si plec spre spital. Si asta seara este la fel. Nicio schimbare. La fel si in seara de dupa. Si peste doua seri. Si peste o saptamana.

Dupa doua saptamani, fix dupa ce termin orele primesc un telefon de la spital. Imi cere sa merg la spital cat de repede pot. Cred ca este de bine asa ca il iau si pe Cole si pe Soph si mergem in mare viteza la spital. Alergam pe scari si intram in salonul lui Blake unde se afla un doctor si doua asistente.

-Buna ziua! Se saluta el respectuos si ma uit pe langa el, dezamagirea cuprinzandu-ma cand vad ca Blake este in acelasi loc.

-Buna ziua! Il salutam si noi.

-Bun, v-am chemat aici ca sa discutam despre... Nu stiu cum sa va spun asta.... Sa discutam despre deconectarea domnului Blake Walker.  Eu nu inteleg. Ma uit la Cole si vad ca are ochii cat doua cepe. Soph are aceeasi reactie. Imi ia ceva pana ma prind. Vor sa il deconecteze. Cand imi dau seama despre ce este vorba, mi se inmoaie picioarele si simt cum fac contact cu pamantul.

Nu stiu cat timp stau inconstienta, dar cand ma trezesc observ ca ma aflu intr-un salon separat si am o perfuzie in mana. Incerc sa imi aduc aminte ce s-a intamplat si amintirea faptului ca acel doctor doreste sa il deconecteze pe Blake ma loveste ca un tren de mare viteza.

-Faith! Hey! Gata, e ok. Cole a refuzat categoric deconectarea lui Blake. Imi spune Soph cand vede ca m-am trezit. Rasuflu usurata.

Peste cateva minute vine o asistenta si imi scoate perfuzia. Eu si Soph plecam acasa deoarece Cole a decis ca va sta el aici noaptea asta.

Saptamanile trec mult prea repede si ma trezesc deja in luna decembrie. Doar ce am ajuns acasa si am adormit cand telefonul ma trezeste. Sar ca arsa si vad ca este Cole. Raspund cu frica.

-Faith! Vino repede la spital! S-a trezit! Cand aud asta sar din pai si nici nu ma mai schimb din pijamale. Ii trezesc pe ai mei si le dau vestea cea mare si le spun ca merg la el. Nu protesteaza si sunt recunoascatoare pentru asta.

Ajung la spital mult mai repede decat era normal si urc scarile in graba. Ma opresc in fata usii si imi fac curaj sa intru. Intru in camera de spital ce a ajuns sa imi fie o a doua casa in decursul ultimelor luni si vad cea mai frumoasa priveliste.

Blake sta in fund, iar Cole ii da cu o lingurita niste legume. Inchid usa si las geaca sa imi cada din mana si imi pun mainile la gura.

-Blake... E singurul lucru pe care pot sa il spun. El zambeste, dar zambetul ii dispare repede inlocuit de intrebarea ce ma face sa cad din picioare.

-Cine esti?

De data asta nu fac cunostinta cu pamantul deoarece Cole ma prinde la timp si ma aseaza pe scaun. Nu aid toata cinversatia dintre Cole, Blake si doctor, cu doar franturi.

-Cine e ea...

-... Iti aduci aminte...

-nu....

-....amnezie...

-poate...

Pana imi vin in fire, medicul si Cole au parasit salonul, iar eu am ramas singura pe scaun. Blake sta in fund si se uita la mine, dar isi muta repede privirea cand vede ca imu deschid ochii.

-Am amnezie. Spune el dintr-o data. Doctorul a spus ca nu imi aduc aminte ultimii 2 ani. Nu este grava, dar nu se stie cand imi vor reveni amintirile. Poate acum, poate maine, poate peste o luna sau poate niciodata. Imi explica el, dar eu sunt incapabila sa mai spun ceva asa ca dau aprobator din cap.

-Deci... Nu stii cine sunt? Imi fac curaj sa intreb pana la urma, desi stiu deja raspunsul.

-Ar trebui? Imi raspunde el cu o intrebare si, pentru prima data de cand s-a trezit, imi fac curaj sa ma uit in ochii lui. In acei ochi in care, pana acum vedeam niste lumintie, acum nu vad nimic. Doar un albastru deschis, dar intunecat. Un ocean nesfarsit in care simt, din nou ca ma inec. Diferenta este ca, prima data cand am simtit ca ma inec in ochii lui, am putut sa vad si o dorinta reciproca. Acum, ochii lui nu imi mai spun nimic.