Cap. 10

687 25 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul X
Ziua trecu cam tot cum trecuse şi cea dintîi. Doamna Hurst şi domnişoara Bingley petrecură, în cursul dimineţii, cîteva ore cu bolnava care continua, deşi încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. Totuşi masa de "100" nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnişoara Bingley, stînd lîngă el, îl privea cum scrie şi-i sustrăgea mereu atenţia cu mesaje pentru sora lui. Domnul Hurts şi domnul Bingley jucau pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.
Elizabeth se apucă să brodeze ceva şi se amuza destul de bine, observînd cele ce se petreceau între domnul Darcy şi domnişoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, cînd pentru caligrafia lui, cînd pentru rîndurile lui drepte, cînd pentru lungimea scrisorii, şi perfecta indiferenţă cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; şi toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amîndoi.
― Ce încîntată va fi domnişoara Darcy să primească o astfel de scrisoare! Darcy nu răspunse.
― Scrieţi neobişnuit de repede.
― Vă înşelaţi; scriu destul de încet.
― Ce multe scrisori aveţi prilejul să scrieţi în cursul unui an ― scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase cred că sînt!
― Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea şi nu a dumneavoastră.
― Vă rog, spuneţi-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dînsa.
― La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată.
― Mă tem că nu sînteţi mulţumit de pana dumneavoastră. Daţi-mi voie să v-o pregătesc eu
ştiu să pregătesc splendid pana de scris.
― Mulţumesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur.
― Cum de reuşiţi să scrieţi atît de uniform?
El tăcu.
― Spuneţi-i surorii dumneavoastră că sînt încîntată de progresul pe care-l face la harpă şi,
vă rog, aduceţi-i la cunoştinţă că am rămas extaziată de micul şi frumosul ei model pentru măsuţă şi că-l găsesc infinit superior celui făcut de domnişoara Grantley.
― Îmi îngăduiţi oare să amîn extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac cinstea cuvenită.
― Oh! Nu are nici o importanţă. O voi vedea pe domnişoara Darcy în luna ianuarie. Îi scrieţi totdeauna scrisori atît de fermecătoare şi de lungi, domnule Darcy?
― Da, ele sînt în general lungi; dacă sînt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sînt eu acela care s-o poată spune.
― Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu uşurinţă o scrisoare lungă nu poate să scrie prost.
― Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, interveni fratele ei, căci el nu scrie uşor. Îşi alege cu prea mare grijă cuvintele; nu este aşa, Darcy?
― Felul meu de a scrie se deosebeşte mult de al tău.
― Oh! exclamă domnişoara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putinţă. Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgăleşte.
― Ideile îmi curg atît de repede, încît nu am timpul să le exprim; şi, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu transmit nici o idee celor cărora le scriu.
― Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează ― fireşte ― reprobarea.
― Nimic nu este mai înşelător, spuse Darcy, decît falsa modestie. Ea înseamnă adesea neglijenţă în opinii şi, uneori, laudă indirectă.
― Şi în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie?
― Laudă indirectă, căci te mîndreşti cu defectele tale la scris, deoarece eşti convins că ele provin dintr-o rapiditate de gîndire şi neglijenţă în transpunere care, dacă nu e de admirat, este ― crezi tu ― deosebit de interesantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna preţuită de cel care o are şi care adesea nu dă nici o atenţie imperfecţiunii execuţiei. Cînd i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineaţă că, dacă te-ai hotărî vreodată să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care ţi-l aduceai singur; totuşi, ce găseşti atît de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante şi care nu poate fi de real folos nici ţie, nici nimănui?
― Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-ţi aminteşti seara de toate năzbîtiile spuse dimineaţa! Şi totuşi, pe cuvîntul meu de cinste, am crezut că e adevărat ceea ce am spus despre
mine şi aşa cred şi acum. Prin urmare, cel puţin nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai şi numai pentru a mă lăuda în faţa doamnelor.
― Presupun că aşa ai crezut, dar nu sînt deloc convins că ai pleca atît de grabnic. Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, şi dacă, în clipa cînd ai încăleca, un prieten ţi-ar spune: "Bingley, ar fi mai bine să rămâi pînă săptămîna viitoare"', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; şi dacă ţi-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămîi o lună.
― N-aţi dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decît că domnul Bingley nu s-a preţuit îndeajuns. Dumneavoastră l-aţi lăudat acum mai mult decît a făcut-o el însuşi.
― Vă sînt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că aţi transformat cele spuse de prietenul meu într-o preţuire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că daţi lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gîndit; părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aş refuza net şi aş da pinteni calului, gonind cît mai repede.
― Ar considera atunci domnul Darcy că bruscheţea primei dumneavoastră hotărîri e compensată de încăpăţînarea cu care vă ţineţi de ea?!
― Pe cuvîntul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus.
― Vă aşteptaţi acum să justific păreri pe care vă place să le numiţi ale mele, dar pe care nu
le-am recunoscut niciodată ca atare. Luînd totuşi cazul ca fiind aşa cum îl prezentaţi dumneavoastră, nu trebuie să uitaţi, domnişoară Bennet, că am presupus că prietenul care doreşte întoarcerea celuilalt din drum şi amînarea hotărîrii lui de a pleca n-a făcut decît să-şi exprime dorinţa, i-a cerut aceasta fără un singur argument justificator.
― A ceda fără ezitare ― simplu ― la insistenţa unui prieten nu are nici un merit în ochii dumneavoastră.
― A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înţelegerea nici unuia dintre ei.
― Îmi pare, domnule Darcy, că nu puneţi preţ pe înrîurirea pe care o au prietenia şi dragostea. Preţuirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplineşti cererea fără să mai aştepţi argumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-aţi imaginat dumneavoastră referitor la domnul Bingley. Poate că ar fi mai bine să aşteptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acţiune. Dar în general şi-n cazuri obişnuite, între prieteni, cînd unul dintre ei doreşte ca celălalt să schimbe o hotărîre fără prea mare importanţă, aţi avea o proastă părere despre aceia care e de acord cu dorinţa prietenului său, fără să aştepte să fie convins cu argumente?
― Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de importanţă al cererii respective, precum şi gradul de apropiere dintre prieteni?
― Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălţimea şi grosimea lor comparativă, pentru că acestea, domnişoară Bennet, au în discuţie mai multă greutate decît vă daţi dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atît de mare şi de falnic în comparaţie cu mine, nu aş avea pentru el nici jumătate din deferenţa pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decît Darcy, în anumite împrejurări şi în anumite locuri ― acasă la el în special ― într-o seară de duminică în care nu are nimic de făcut.
Domnul Darcy zîmbi; Elizabeth avu impresia că se simţea jignit şi de aceea îşi stăpîni rîsul. Domnişoara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy şi îşi mustră fratele pentru absurdităţile spuse.
― Văd ceea ce urmăreşti, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-ţi plac discuţiile şi doreşti s-o înăbuşi pe cea de acum.
― Poate că nu-mi plac. Discuţiile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu şi domnişoara Bennet aţi amîna-o pe cea de faţă pînă ce voi ieşi din cameră, v-aş rămîne foarte îndatorat; după aceea puteţi spune despre mine tot ce vreţi.
― Ceea ce doriţi, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar
domnul Darcy ar face mult mai bine să-şi sfîrşească scrisoarea.
Domnul Darcy îi urmă sfatul şi se apucă îndată de scris.
Cînd sfîrşi, ceru domnişoarei Bingley şi Elizabethei favoarea de a asculta puţină muzică.
Domnişoara Bingley se îndreptă cu vioiciune spre pian şi, după o politicoasă invitaţie, adresată Elizabethei de a cînta prima, ceea ce aceasta refuză cu tot atîta politeţe, dar mai hotărît, se aşeză ea însăşi.
Doamna Hurst cîntă împreună cu sora ei, şi în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia nişte caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnului Darcy asupra ei.
Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admiraţiei unui bărbat atît de

important, dar era încă şi mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele din urmă, nu putu totuşi să-şi închipuie decît că îi atrăsese atenţia deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit şi mai de reprobat decît în oricare altul dintre cei prezenţi. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puţin ca să-i pese de aprobarea lui.
După cîteva cîntece indiene, domnişoara Bingley aduse o variaţie cu un vioi cîntec scoţian şi atunci domnul Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse:
― Domnişoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitaţi de acest prilej pentru a dansa o Scoţiană?
Ea surîse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea.
― Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Ştiu că doreaţi să vă spun "da" ca să aveţi satisfacţia de a-mi dispreţui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri şi să lipsesc oamenii de satisfacţia unui dispreţ premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc cîtuşi de puţin să dansez o Scoţiană şi, acum, dispreţuiţi-mă, dacă îndrăzniţi.
― Cu adevărat, nu îndrăznesc.
Elizabeth, care se aşteptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentileţea lui; era însă în felul ei
de a fi un amestec de drăgălăşenie şi maliţiozitate care o făceau incapabilă de a jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viaţa lui vrăjit de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dînsul s-ar fi aflat oarecum în pericol.
Domnişoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a fi geloasă, şi marea ei îngrijorare pentru însănătoşirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucîtva, de dorinţa de a se vedea scăpată de sora acesteia.
Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie şi despre fericirea ce-l aştepta într-o asemenea alianţă.
― Sper, îi spuse a doua zi, pe cînd se plimbau împreună printre boschete, că atunci cînd fericitul eveniment va avea loc, îi veţi da soacrei dumneavoastră a înţelege ce folositor este să-şi ţină gura; şi, dacă puteţi reuşi, lecuiţi-le pe fetele mai mici de a se ţine după ofiţeri. Şi, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atît de delicat, încercaţi să stăviliţi acel ceva minuscul, la limita dintre orgoliu şi impertinenţă, din firea doamnei dumneavoastră.
― Mai aveţi şi altceva să-mi propuneţi pentru fericirea mea conjugală?
― Oh! da! Daţi ordin să se atîrne în galeria de la Pemberley portretele unchiului şi mătuşii Philips. Puneţi-le lîngă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sînt în aceeaşi profesiune ― ştiţi ― numai pe poziţii diferite. Cît priveşte portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercaţi să comandaţi vreunul; ce pictor ar putea oare izbuti să redea frumuseţea ochilor ei?
― Nu ar fi deloc uşor să le prinzi expresia; dar forma şi culoarea şi genele atît de minunate ar putea fi zugrăvite.
In clipa aceea se întîlniră cu doamna Hurst şi cu Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee.
― N-am ştiut că aveţi intenţia să faceţi o plimbare, spuse domnişoara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi fost auziţi.
― Ce urît aţi procedat, răspunse doamna Hurst, dispărînd fără să ne spuneţi că ieşiţi să vă plimbaţi!
Apoi, luînd braţul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simţi mojicia lor şi spuse îndată:
― Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toţi. Am face mai bine să trecem pe alee. Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămînă cu ei, le spuse rîzînd:
― Nu, nu! Rămîneţi unde sînteţi. Formaţi un grup încîntător şi apăreţi neobişnuit de
avantajaţi. Pitorescul ar fi stricat prin intervenţia unui al patrulea. La revedere.
Fugi veselă de lîngă ei şi, străbătînd parcul, se bucura la gîndul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se simţea destul de în putere şi avea de gînd să iasă vreo două ore din cameră, spre seară.