Cap. 49

243 15 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul XLIX
La două zile după reîntoarcerea domnului Bennet, pe cînd Jane şi Elizabeth se plimbau împreună printre boschetele din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptîndu-se către ele şi, crezînd că venea să le cheme din partea mamei lor, îi ieşiră în întîmpinare; dar în loc de convocarea la care se aşteptau, cînd se apropiară, ea spuse domnişoarei Bennet:
― Vă cer iertare, domnişoară, că vă deranjez, dar speram că aveţi, poate, ceva veşti bune de la oraş, aşa că am îndrăznit să vin şi să vă întreb.
― Ce vrei să spui, Hill? N-am primit nimic de la oraş.
― Dragă domnişoară, strigă doamna Hill tare mirată, nu ştiţi că a sosit din partea domnului Gardiner un curier pentru stăpînul meu? A sosit de o jumătate oră şi i-a adus stăpînului meu o scrisoare.
Fetele o rupseră la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în casă pentru a mai avea vreme de vorbit. Alergară prin vestibul spre sufrageria mică; de acolo în bibliotecă.
Tatăl lor nu se afla nicăieri; şi erau tocmai pe punctul de a de a-l căuta sus, la mama lor, cînd se întîlniră cu feciorul care le informă:
― Domnişoarelor, dacă-l căutaţi pe stăpînul meu, a plecat să se plimbe înspre crîng.
Cînd aflară aceasta, străbătură din nou holul şi fugiră peste peluză, după tatăl lor, care-şi urma hotărît drumul spre o pădurice pe o latură a aleii.
Jane, care nu era nici aşa uşoară şi nici nu avea, ca Elizabeth, obiceiul să alerge, rămase în urmă, în timp ce sora ei, gîfîind, îl ajunse şi-i strigă plină de nerăbdare:
― Oh, papa, ce veşti? Ce veşti? Ai primit o scrisoare de la unchiul?
― Da, am primit o scrisoare de la dînsul, printr-un curier.
― Ei bine, ce veşti a adus? Bune sau rele?
― Le ce bine te poţi aştepta? spuse el, scoţînd scrisoarea din buzunar. Dar poate ai vrea s-o
citeşti.
Elizabeth i-o luă cu nerăbdare din mînă. Jane îi ajunse şi ea.
― Citeşte-o tare, zise tatăl lor, pentru că aproape nu ştiu nici eu ce cuprinde.
Gracechurch Street Luni, august 2
Scumpul meu cumnat,
Pot în sfîrşit să-ţi trimit unele ştiri despre nepoata mea, ştiri care, în general, sper că te vor mulţumi. Sîmbătă, imediat după plecarea dumitale, am avut norocul de a descoperi în ce parte a Londrei se aflau. Amănuntele le rezerv pentru cînd ne vom vedea. Este destul că ştim că au fost descoperiţi. I-am văzut pe amîndoi...
― Atunci, este aşa cum am nădăjduit mereu, strigă Jane. Sînt căsătoriţi. Elizabeth continuă să citească:
I-am văzut pe amîndoi. Nu s-au căsătorit şi nici n-am avut impresia c-ar intenţiona s-o facă; dar dacă eşti de acord să îndeplineşti angajamentele pe care am îndrăznit să le iau în numele dumitale, sper că nu va trece mult şi se vor căsători. Tot ceea ce ţi se cere este să-i asiguri fiicei dumitale, printr-o foaie dotală, partea care i se cuvine din cele cinci mii de lire ce revin fiicelor, la decesul dumitale şi al surorii mele; şi, în plus, să-ţi iei angajamentul de a-i acorda, cît vei fi în viaţă, una sută lire per annum. Acestea sînt condiţiile pe care, luînd totul în consideraţie, nu am şovăit să le accept în numele dumitale, atît cît m-am simţit îndrituit a o face. Voi trimite scrisoarea aceasta prin curier, pentru a nu se pierde deloc timpul cu răspunsul. Poţi, prin urmare, înţelege din aceste
date că situaţia financiară a domnului Wickham nu este atît de disperată cum s-a crezut în general. Lumea s-a înşelat în privinţa asta; şi sînt fericit să spun că vor mai rămîne cîţiva bani, chiar după plata tuturor datoriilor, bani care să se adauge la dota nepoatei mele. Dacă, aşa cum cred că va fi cazul, îmi vei trimite împuternicirea de a acţiona în numele dumitale în toată acestă chestiune, voi da imediat instrucţiuni lui Haggerston să redacteze foaia dotală cuvenită. Nu va fi deloc cazul să vii iarăşi la oraş; rămîi deci liniştit la Longbourn şi contează pe diligenţa şi grija mea. Trimite-mi răspuns cît poţi mai repede şi ai grijă să scrii limpede. Am considerat că cel mai bun lucru ar fi ca nepoata mea să se căsătorească aici, la noi, ceea ce sper că vei aproba. Ea va veni aici astăzi. Îţi voi scrie din nou, îndată ce se va mai hotărî ceva.
Al dumitale etc., Edw.Gardiner
― Este cu putinţă? strigă Elizabeth, cînd sfîrşi de citit. Poate fi adevărat că vrea s-o ia de soţie?
― Wickham nu este deci atît de rău pe cît l-am crezut, spuse sora ei. Dragă tată, te felicit. ― Ai răspuns la scrisoare? întrebă Elizabeth.
― Nu, dar trebuie să răspund cît mai curînd.
Îl imploră, foarte stăruitor, să nu mai piardă timp şi s-o facă imediat.
― Oh! dragă tată, strigă ea, întoarce-te şi răspunde imediat. Gîndeşte-te cît de importantă este fiecare clipă într-o asemenea împrejurare.
― Dă-mi voie să scriu eu în locul dumitale, spuse Jane, dacă îţi displace s-o faci.
― Îmi displace foarte mult, replică el, dar trebuie făcut.
Şi, cu aceste vorbe, porni cu ele înapoi către casă.
― Aş putea să te întreb? spuse Elizabeth... Dar condiţiile, presupun, trebuie acceptate. ― Acceptate! Mă simt ruşinat, numai, că cere atît de puţin.
― Şi ei trebuie să se căsătorească! Totuşi ştim ce fel de om este.
― Da! Da! Trebuie să se căsătorească. Nu este altceva de făcut. Dar sînt două lucruri pe
care doresc foarte mult să le ştiu. Unul este cîţi bani a pus unchiul jos pentru a reuşi acest lucru, şi celălalt, cum am să-i pot achita vreodată.
― Bani! Unchiul meu! exclamă Jane, ce vrei să spui, domnule?
― Vreau să spun că nici un bărbat cu mintea întreagă nu s-ar însura cu Lydia pentru o momeală atît de neînsemnată ca o sută pe an, cît timp voi trăi eu, şi cincizeci după ce nu voi mai fi.
― Asta e foarte adevărat, spuse, Elizabeth, deşi nu mi-a trecut prin cap mai înainte. Să i se achite datoriile şi să mai rămînă încă ceva! Oh! Unchiul este, desigur, la mijloc! Ce om bun şi generos! Mă tem că s-a nenorocit. Lucrul acesta nu s-ar fi putut face cu o sumă mică.
― Nu, încuviinţă tatăl ei, Wickham ar fi un prost dacă ar lua-o cu un ban mai puţin decît zece mii de lire.Mi-ar părea rău să-mi fac o părere atît de proastă despre el, chiar de la începutul relaţiilor noastre.
― Zece mii de lire! Doamne fereşte! Cum să înapoiezi măcar jumătate dintr-o asemenea sumă?
Domnul Bennet nu răspunse nimic; şi continuară să meargă în tăcere, fiecare adîncit în propriile gînduri, pînă ce au ajuns lîngă casă. Tatăl se duse în bibliotecă pentru a scrie, iar fetele intrară în salonaş.
― Şi se vor căsători cu adevărat! exclamă Elizabeth imediat ce au fost singure. Ce ciudat! Şi pentru asta trebuie să fim şi mulţumite! Sîntem silite să ne bucurăm că se căsătoresc, cu tot caracterul lui infam, cu toată neînsemnata şansă de fericire pe care o au. Oh, Lydia!
― Mă consolez cu gîndul, replică Jane, că dacă n-ar ţine cu adevărat la Lydia, cu siguranţă că n-ar lua-o. Deşi bunul nostru unchi a făcut ceva ca să-l scape de datorii, nu pot să cred că a avansat zece mii de lire, sau aşa ceva. Dînsul are copii şi s-ar putea să mai aibă. Cum să se dispenseze măcar de jumătate din suma asta?
― Dacă vom reuşi vreodată să aflăm la cît s-au ridicat datoriile lui Wickham, spuse Elizabeth, şi ce sumă s-a depus pe numele lui din partea surorii noastre, vom şti precis cît a făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham nu are nici cinci bani ai lui. Nu vom putea niciodată răsplăti bunătatea unchiului şi a mătuşii noastre. A o lua acasă la ei, a-i oferi protecţie şi sprijinul lor personal înseamnă un sacrificiu atît de mare făcut pentru ea, încît ani întregi de recunoştinţă nu sînt de ajuns pentru a-i răsplăti. În clipa asta, ea se află la dînşii. Dacă atîta bunătate nu o va face să se simtă nenorocită, nu-şi va merita niciodată fericirea. Ce clipă pentru ea cînd a dat ochii cu mătuşa!
― Trebuie să uităm cele ce s-au petrecut şi de-o parte şi de cealaltă, spuse Jane. Sper şi
sînt încredinţată că vor fi totuşi fericiţi. Consimţămîntul lui de a se căsători cu Lydia, vreau să cred, este o dovadă că a ajuns să judece cum se cuvine. Dragostea lor reciprocă îi va face mai cumpăniţi; şi îmi place să cred că se vor instala atît de tihnit şi vor trăi atît de cuminte încît, cu timpul, se va uita, poate, nebunia lor din trecut.
― S-au purtat în aşa fel, replică Elizabeth, încît nici tu, nici eu, nici nimeni nu va putea să uite vreodată. Este inutil să mai vorbim despre asta.
Fetele îşi aduseră aminte că, după toate probabilităţile, mama lor nu aflase nimic despre cele întîmplate. Se duseră deci în bibliotecă şi-l întrebară pe tatăl lor dacă nu dorea s-o anunţe ele. Dînsul scria şi, fără să-şi ridice capul, replică indifent:
― Cum doriţi.

― Putem lua scrisoarea unchiului ca să i-o citim?
― Luaţi ce vreţi şi plecaţi de aici.
Elizabeth luă scrisoarea de pe birou şi se duseră sus împreună. Mary şi Kitty erau cu
doamna Bennet: o singură comunicare deci ajungea pentru toate. După ce o pregătiră pentru veşti bune, scrisoarea a fost citită cu glas tare. Doamna Bennet de-abia putea să se stăpînească. Şi cînd Jane ajunse la pasajul în care domnul Gardiner îşi exprima speranţa că Lydia se va căsători curînd, bucuria mamei sale izbucni nestăvilită şi fiecare nouă frază îi mărea exuberanţa. Era acum atît de agitată de încîntare pe cît fusese mai înainte de panică şi indignare. Îi era de ajuns să ştie că Lydia sa se va mărita. Nu se simţea tulburată de vreo îngrijorare pentru fericirea ei, nici umilită de vreo amintire a relei ei purtări.
― Scumpa, scumpa mea Lydia! strigă ea, este într-adevăr încîntător. Va fi măritată! Am s-o văd iarăşi! Va fi măritată la şaisprezece ani! Dragul, bunul meu frate! Ştiam eu c-aşa o să se întîmple ― ştiam eu că o să se aranjeze totul! Ce dor îmi este s-o văd şi să-l văd şi pe dragul de Wickham! Dar rochiile, rochiile de nuntă! Am să scriu imediat soră-mi Gardiner despre asta. Lizzy, drăguţa mea, fugi jos la tata şi întreabă-l cît îi va da. Stai, stai; mă duc eu singură ― sun-o pe Hill, Kitty. Mă îmbrac într-o clipă ― scumpa, scumpa mea Lydia! Ce fericite vom fi împreună, cînd ne vom reîntîlni!
Fiica sa cea mai mare încercă să-i domolească explozia entuziasmului, îndreptîndu-i
gîndurile către obligaţiile pe care comportarea domnului Gardiner le creease pentru ei toţi.
― Căci datorăm acest fericit sfîrşit, adăugă ea, într-o mare măsură bunătăţii lui. Sîntem
convinse că a garantat personal că-l va ajuta pe domnul Wickham cu bani.
― Ei bine, strigă mama ei, aşa şi trebuia să facă. Cine altul s-o fi făcut dacă nu propriul ei unchi? Dacă nu ar fi avut propria lui familie, ştiţi că toţi banii lui trebuiau să-mi revină mie şi copiilor mei; şi este prima oară că am primit ceva de la el, în afară de cîteva daruri. Vai! Sînt atît de fericită! În scurt timp voi avea o fată măritată. Doamna Wickham! Ce bine sună! Şi de-abia a împlinit şaisprezece ani, în iunie, anul ăsta. Scumpa mea Jane, sînt atît de tulburată, încît sînt sigură că nu pot să scriu; aşa că am să dictez şi ai să scrii tu pentru mine. Aranjăm noi cu tata în privinţa banilor, după aceea; dar trusoul trebuie comandat imediat.
Pe urmă, trecu în revistă toate amănuntele cu privire la pînzeturi, museline, batist şi ar fi fost gata să dicteze imediat nişte comenzi foarte copioase dacă Jane, deşi cu oarecare greutate, n-ar fi convins-o să aştepte pînă ce tata va avea răgaz pentru a fi consultat. "O zi de întîrziere, remarcă ea, nu va avea importanţă". Mama ei era prea fericită pentru a se mai încăpăţîna ca de obicei. Şi-i mai trecură prin minte şi alte planuri.
― Am să plec la Meryton, zise ea, de îndată ce voi fi îmbrăcată, şi-am să-i duc soră-mi Philips veştile bune, bune. Şi la înapoiere, voi merge în vizită la Lady Lucas şi la doamna Long. Kitty, fugi jos şi comandă trăsura. O plimbare la aer o să-mi facă grozav de bine. Fetelor, aveţi vreun un comision pentru Meryton? Oh! Uite-o pe Hil! Draga mea Hill, ai auzit veştile bune? Se mărită domnişoara Lydia; şi-ai să primeşti o cupă de punch ca să te veseleşti, la nuntă.
Doamna Hill îşi exprimă pe loc bucuria. Elizabeth îi primi împreună cu ceilalţi felicitările şi apoi, scîrbită de această nebunie, se refugie în camera ei pentru a se gîndi în voie. Situaţia bietei Lydia era neîndoielnic, în cel mai bun caz, destul de proastă; totuşi trebuia să fie recu- noscătoare că nu era şi mai proastă. Aşa simţea ea; şi deşi, cînd privea în viitor nu se putea aştepta, pe bună dreptate, ca sora ei să se bucure nici de fericire şi nici de o situaţie socială bună, cînd privea înapoi la ceea ce se temuseră numai cu două ore în urmă, era conştientă de toate avantajele cîştigate.