Cap. 9

662 22 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul IX
Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale şi dimineaţa avu bucuria de a putea da un răspuns mulţumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupîneasă şi, niţel mai târziu, celor două elegante cameriste ale suro-
rilor lui. Totuşi, în ciuda acestei îmbunătăţiri, ea ceru să se trimită un bileţel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane şi să judece chiar dînsa ce trebuie făcut. Biletul a fost imediat expediat şi tot atît de urgent s-au îndeplinit şi cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoţită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.
Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzînd-o, îşi dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijorătoare şi nu prea dorea ca Jane să se facă bine atît de repede, deoarece însănătoşirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă ― prin urmare ― de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; şi nici spiţerul, care sosise cam în acelaşi timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puţin cu Jane, la invitaţia personală a domnişoarei Bingley, mama şi cele trei fiice o însoţiră în sufrageria mică. Bingley le întîmpină exprimîndu-şi speranţa că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decît se aşteptase.
― Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puţin de gentileţea dumneavoastră,
― S-o luaţi de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.
― Puteţi conta, doamnă, spuse domnişoara Bingley cu o rece politeţe, că domnişoara
Bennet se va bucura de toată atenţia posibilă cîtă vreme se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulţumirile.
― Sînt încredinţată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atît de buni nu ştiu ce s-ar fi
ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă şi suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că aşa e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sînt nici la degetul ei mic. Aveţi o cameră tare dulce, domnule Bingley, şi o privelişte încîntătoare înspre cărarea aceasta cu pietriş. Nu ştiu, în tot ţinutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecaţi curînd de aici, deşi aveţi un contract pe termen scurt.
― Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aş zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuşi stabilit aici.
― Chiar aşa mi-am închipuit că sînteţi, exclamă Elizabeth.
― Începeţi să mă cunoaşteţi, nu? spuse Bingley întorcîndu-se către ea.
― Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect.
― Aş dori să pot lua afirmaţia dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atît de
transparent ― mă tem că e jalnic.
― Asta e după cum se-ntîmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai
înaltă sau o mai mică preţuire decât o fire ca a dumneavoastră.
― Lizzy, strigă mama sa, adu-ţi aminte unde te afli şi nu-ţi lua nasul la purtare, aşa cum îţi
îngăduim să faci acasă.
― N-am ştiut, continuă Bingley imediat, că vă ocupaţi cu studiul firii oamenilor. Trebuie să
fie un studiu amuzant.
― Da, iar firile complicate sînt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puţin, acest avantaj. ― Viaţa la ţară, interveni Darcy, îţi poate oferi în general prea puţine subiecte pentru un
asemenea studiu. La ţară te mişti într-o societate foarte restrînsă şi lipsită de variaţie.
― Dar oamenii se schimbă atît de mult, încît mereu, mereu poţi observa ceva nou la ei.
― Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de felul lui de a vorbi despre viaţa
la ţară. Vă asigur că se întîmplă din astea tot atît de mult şi la ţară ca şi la oraş.
Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna Bennet, care-şi închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui,
continuă triumfătoare:
― În ceea ce mă priveşte, nu găsesc că Londra ar prezenta cine ştie ce avantaje, în afară de
magazine şi localuri publice. Viaţa la ţară este infinit mai plăcută, nu-i aşa, domnule Bingley? ― Cînd sînt la ţară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar cînd sînt la oraş, simt cam acelaşi lucru. Au fiecare avantajele lor şi pot fi tot atît de fericit şi într-o
parte şi-n cealaltă.
― Da, pentru că sînteţi aşa cum trebuie să fie un om, dar domnul de colo ― şi-şi aruncă
ochii înspre Darcy ― pare să creadă că viaţa la ţară nu înseamnă absolut nimic.
― Vai, mamă, te înşeli! spuse Elizabeth, roşind pentru mama sa. L-ai înţeles total greşit pe domnul Darcy. Dînsul a vrut să spună că la ţară nu găseşti o gamă atît de variată de oameni ca
la oraş, ceea ce trebuie să recunoşti că este adevărat.
― Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găseşti; dar în ceea ce priveşte ocazia de a întîlni

multă lume aici, cred că sînt puţine localităţi mai mari. Eu una ştiu că sîntem în vizită cu douăzeci şi patru de familii.
Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpînească. Sora lui fu mai puţin delicată şi-şi îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surîs foarte expresiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gîndurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasă.
― Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încîntător e Sir William; nu este aşa, domnule Bingley? Un bărbat atît de elegant! Atît de amabil şi de degajat! Găseşte întotdeauna un cuvînt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre bună-creştere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante şi nu-şi dezlipesc niciodată buzele se înşală amarnic.
― Charlotte a luat masa la noi?
― Nu, a ţinut morţiş să plece acasă. Îmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. În ceea ce mă priveşte, domnule Bingley, eu ţin slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sînt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul şi domnişoarele Lucas sînt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sînt arătoase! Nu că eu aş socoti-o pe Charlotte atît de urîtă! Şi, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.
― Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley.
― Vai, da! Dar trebuie să recunoaşteţi că e foarte urîtă. Lady Lucas a spus şi ea adeseori
lucrul ăsta şi mă invidiază pentru frumuseţea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane ― nu se vede des fată mai frumoasă. Aşa spune toată lu- mea. Nu mă iau după ce simt eu. Cînd avea numai cincisprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gardiner, în oraş, se îndrăgostise atît de tare de Jane, încît cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. Totuşi n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tînără. A scris totuşi nişte versuri despre ea; şi tare drăguţe mai erau.
― Şi cu asta s-a sfîrşit şi dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. Mulţi s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.
― Am fost obişnuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy.
― Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrăneşte ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinaţie uşoară, superficială, sînt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă.
Darcy zâmbi doar, şi liniştea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să-i mulţumească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzîndu-se că-l deranja şi cu prezenţa Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politeţe şi o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă şi să spună ceea ce se cuvenea. Ea îşi făcu datoria fără prea multă bunăvoinţă; dar doamna Bennet se simţi mulţumită şi, curînd după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete şuşotiseră între ele şi hotărîseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.
Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos şi o fire veselă; era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică şi avea un fel de siguranţă de sine firească; aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atenţiilor ofiţerilor încurajaţi de propria ei frivolitate şi de mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i vorbească domnului Bingley despre bal şi îi aminti, cu bruscheţe, de promisiunea făcută, adăugînd că ar fi un lucru tare ruşinos dacă nu şi-ar respectat-o. Răspunsul lui la acest atac neaşteptat fu o încîntare pentru urechile doamnei Bennet.
― Sînt cu totul gata, vă asigur, să-mi ţin promisiunea; şi, cînd sora dumneavoastră se va însănătoşi, va trebui ― dacă vă face plăcere ― să fixaţi precis ziua balului. Dar nu cred c-aţi dori să dansaţi, atîta vreme cît dînsa este suferindă.
Lydia se declară mulţumită.
― Oh, da, ar fi mult mai bine să aşteptăm ca Jane să se însănătoşească şi, foarte probabil, pînă atunci domnul căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Şi după ce veţi da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea şi ei unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi ruşinos dacă n-ar face-o.
Apoi, doamna Bennet şi fiicele sale plecară, iar Elizabeth se întoarse numaidecît la Jane, lăsînd pe cele două doamne şi pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei şi a familiei sale; totuşi nu-l putură determina să înceapă s-o ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domnişoarei Bingley asupra ochilor frumoşi.