Cap. 30

310 17 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul XXX
Sir William stătu la Hunsford numai o săptămînă, dar vizita fu suficient de lungă ca să se
încredinţeze că fiica sa se instalase extrem de confortabil şi că avea parte de un soţ şi de vecini cum nu întîlneai prea des. Cît timp stătu acolo, domnul Collins îi închină dimineţile, conducîndu-l cu cabrioleta ca să-i arate ţinutul; dar cînd dînsul plecă, întreaga familie îşi reluă vechile obiceiuri. Elizabeth fu fericită că schimbarea aceasta nu le obliga să stea mai mult împreună cu vărul ei, căci acesta îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dintre micul dejun şi prînz ori în grădină, ori scriind şi citind, ori privind pe fereastra camerei lui de lucru care dădea spre drum. Camera unde stăteau doamnele era spre spatele casei. La început, Elizabeth se cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria mică pentru a-şi petrece timpul acolo; era o cameră mai bine proporţionată şi cu un aspect plăcut. Dar îşi dădu curînd seama că prietena ei avea un motiv bine întemeiat, căci domnul Collins ar fi petrecut mult mai puţin timp la el în cameră, dacă ele ar fi stat într-o odaie tot atît de plăcută; şi a apreciat-o pe Charlotte pentru acest aranjament.
Din salon, ele nu puteau vedea nimic înspre drum şi îi erau îndatorate domnului Collins pentru că le informa despre trăsurile care treceau şi, mai ales, de cîte ori trecea în faeton domnişoara de Bourgh ― ceea ce nu omitea niciodată să vină să le spună, deşi întâmplarea avea loc aproape zilnic. Adeseori dînsa se oprea la parohie şi stătea cîteva minute de vorbă cu Charlotte, dar cu greu putea fi vreodată convinsă să coboare.
Erau foarte puţine zilele în care domnul Collins să nu se ducă la Rosings şi nu multe acelea în care soţia sa să nu considere că era necesar să meargă şi ea; şi, pînă cînd Elizabethei nu-i trecu prin minte că, datorită Lady-ei Catherine s-ar mai putea ivi şi alte venituri parohiale de care să se dispună, nu putu înţelege de ce îi sacrificau atîtea ore. Din cînd în cînd, erau onoraţi cu cîte o vizită din partea senioriei sale, căreia nimic din cele ce se petreceau în salon, în timpul acestor vizite, nu-i scăpa neobservat. Le controla ocupaţiile, se uita la lucrul lor de mînă şi le sfătuia să-l facă altfel; găsea greşeli în aranjamentul mobilelor sau descoperea neglijenţe la fata de serviciu şi, dacă accepta vreo gustare, părea s-o facă numai ca să remarce că în familia doamnei Collins se făcea risipă de carne.
Elizabeth băgă repede de seamă că, deşi această înaltă doamnă nu făcea parte din comitetul de împăciuire al ţinutului, era un aprig judecător în parohia ei, ale cărei treburi ― chiar şi cele mai neînsemnate ― îi erau aduse la cunoştinţă de către domnul Collins; şi ori de cîte ori localnicii aveau poftă de ceartă, erau nemulţumiţi sau prea săraci, dînsa se deplasa imediat în sat ca să le aranjeze neînţelegerile, să-i oblige să-şi înghită nemulţumirile şi să-i mustre pînă ce-i făcea să se simtă împăcaţi şi îmbelşugaţi.
Distracţia prînzurilor de la Rosings se repetă cam de două ori pe săptămînă şi, în afară de
faptul că lipsea Sir William şi că seara nu se forma decît o singură masă de joc, fiecare dintre aceste petreceri a fost copia fidelă a primei. Nu prea mai avură alte invitaţii, deoarece nivelul de viaţă al celor din jurul lor era, în general, peste posibilităţile familiei Collins. Aceasta nu a fost totuşi deloc rău pentru Elizabeth şi, în totul, îşi petrecu timpul în mod destul de agreabil. Avu ore de plăcută conversaţie cu Charlotte şi, vremea fiind atît de frumoasă pentru acel anotimp al anului, profită să iasă de multe ori în aer liber. Plimbarea preferată, pe care o făcea adesea în timp ce toţi ceilalţi erau în vizită la Lady Catherine, era de-a lungul unui crîng care mărginea o latură a parcului, unde se găsea o plăcută cărare umbroasă pe care nimeni, în afară de ea, nu părea s-o preţuiască şi unde simţea că n-o poate atinge curiozitatea Lady-ei Catherine. Primele două săptămîni ale vizitei se scurseră repede, în felul acesta liniştit. Se apropia Paştele, şi
săptămîna dinaintea Paştelui urma să aducă familiei de la Rosings un adaus care, pentru un cerc atît de restrîns, avea mare însemnătate. Curînd după sosirea ei, Elizabeth auzise că în cîteva săptămîni era aşteptată sosirea domnului Darcy; şi deşi printre cunoştinţele ei erau puţine acelea pe care să nu i le fi preferat, venirea lui însemna un element relativ nou pentru petrecerile lor la Rosings, şi-şi spunea că va avea poate prilejul să se amuze văzînd, din purtarea acestuia faţă de verişoara căreia îi fusese evident destinat de către Lady Catherine, cît de zadarnice erau proiectele domnişoarei Bingley în privinţa lui; senioria sa vorbea despre sosirea nepotului cu cea mai mare mulţumire şi de dînsul personal cu cea mai mare admiraţie şi păru aproape furioasă cînd află că el se întâlnise adesea cu domnişoara Lucas şi cu Elizabeth.
Venirea lui fu imediat aflată la parohie, pentru că domnul Collins se plimbase toată dimineaţa, supraveghind intrările ce dădeau în Hundsford Lane, pentru a se asigura din primul moment că sosise; şi după ce-i făcu o plecăciune, în timp ce trăsura intra în parc, zori înapoi spre casă, cu vestea cea mare. A doua zi dimineaţă se grăbi să se ducă la Rosings ca să-şi prezinte respectele. Găsi acolo doi nepoţi de-ai Lady-ei Catherine, îndreptăţiţi să le primească; domnul Darcy venise împreună cu un domn colonel Fitzwilliam, fiul mai mic al unchiului său, lordul ― şi, spre marea uimire a tuturor, domnul Collins fu însoţit la întoarcerea acasă de cei doi domni. Charlotte îi văzuse din camera soţului său trecînd drumul şi dădu repede fuga să le
spună fetelor la ce onoare se puteau aştepta, adăugînd:
― Ţie trebuie să-ţi mulţumesc, Eliza, pentru această dovada de amabilitate. Domnul Darcy
n-ar fi venit altfel, atît de curînd, să-mi prezinte omagii.
Elizabeth nici nu avu bine timpul să respingă acest compliment că se şi auzi clopoţelul de
la uşă anunţîndu-le sosirea şi, după cîteva minute, cei trei domni intrară în cameră. Colonelul Fitzwilliam, care intră primul, avea aproximativ treizeci de ani, nu era un bărbat frumos, dar ca înfăţişare şi ţinută era incontestabil un adevărat gentleman. Domnul Darcy arăta la fel ca la Hertfordshire; îşi prezentă, cu obişnuita-i rezervă, omagiile: doamnei Collins şi, oricare ar fi fost sentimentele ce le avea pentru prietena acesteia, păru în faţa ei foarte stăpîn pe sine. Elizabeth îi făcu numai o reverenţă, fără să spună un cuvînt.
Colonelul Fitzwilliam începu îndată o conversaţie, cu promptitudinea şi uşurinţa unui om cu educaţie, vorbind foarte degajat; vărul său însă, după ce-i adresă doamnei Collins o remarcă fără importanţă în legătură cu locuinţa şi grădina, stătu un timp fără să vorbească cu nimeni. În cele din urmă, totuşi, îşi aduse aminte de politeţe atît cît s-o întrebe pe Elizabeth de sănătatea familiei sale. Ea îi răspunse cum se cuvenea şi, după o pauză de o clipă, adăugă:
― Sora mea mai mare se află de trei luni la Londra. Nu vi s-a întîmplat s-o întîlniţi acolo?
Era absolut sigură că nu o întîlnise deloc, dar dorea să vadă dacă nu va lăsa să-i scape ceva din cele ce se întîmplaseră între familia Bingley şi Jane; şi i se păru că avea un aer puţin încurcat cînd îi răspunse că nu avusese norocul s-o întîlnească pe domnişoara Bennet. Lăsară subiectul să cadă şi domnii plecară curînd după aceasta.