Cap. 11

564 23 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul XI
După masă, cînd doamnele ieşiră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei şi, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întîmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atît de drăguţe ca în ceasul
petrecut împreună, înainte de apariţia domnilor.
Aveau o imensă capacitate de a conversa şi erau în stare să descrie cu precizie o petrecere,
să povestească cu mult umor o anecdotă şi să facă haz de cunoscuţi.
Cînd însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenţiei lor; în aceeaşi clipă, ochii
domnişoarei Bingley se întoarseră către Darcy şi, înainte ca acesta să fi făcut cîţiva paşi, ea şi avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domnişoarei Bennet, felicitînd-o cu politeţe; domnul Hurst se înclină şi el uşor, spunînd că era "foarte bucuros"; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură şi entuziasm.
A fost vesel şi foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu aţîţînd focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; şi, la dorinţa lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de uşă. Apoi, se aşeză lîngă ea şi aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodînd în colţul opus, urmărea totul încîntată.
După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea ştia, din observaţii personale, că domnul Darcy nu voia să joace, şi domnul Hurst îşi văzu refuzată chiar şi dorinţa direct exprimată. Domnişoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenţia să joace şi tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decît să se lungească pe una dintre canapele şi să adoarmă. Darcy luă o carte în mînă. Domnişoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucîndu-se cu brăţările şi
inelele sale, se amesteca din cînd în cînd în conversaţia dintre fratele ei şi domnişoara Bennet. Domnişoara Bingley era aproape tot atît de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărţii lui, cît şi de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări şi se uita la pagina la care ajunsese el. Totuşi, nu-l putu atrage într-o conversaţie; el îi răspundea doar la întrebări şi continua să citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărţii pe care o citea el, căscă lung
şi spuse:
― Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu
există bucurie mai mare decît cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decît de o carte. Cînd voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepţională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvîrli cartea deoparte şi îşi roti ochii prin cameră, căutînd o altă distracţie; cînd îl auzi pe fratele său pomenindu-i domnişoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el şi-i spuse:
― Apropo, Charles, te gîndeşti serios să dai o serată la Netherfield? Te-aş sfătui, înainte de a lua o hotărîre, să-i consulţi şi pe ceilalţi de aici. Sînt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curînd o pedeapsă, decît o plăcere.
― Dacă te gîndeşti la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă asta; cît despre bal, e lucru aproape hotărît şi, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitaţiile.
― Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obişnuit de desfăşurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai raţional dacă, în locul dansului, conversaţia ar fi pe ordinea de zi.
― Mult mai raţional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.
Domnişoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curînd şi începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă elegantă şi se mişca frumos; însă Darcy, pentru care făcea toate astea, continua cu încăpăţînare să citească. Exasperată, domnişoara Bingley se hotărî să mai facă o sforţare şi, întorcîndu-se către Elizabeth, îi spuse:
― Domnişoară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi urmezi exemplul şi să te mişti puţin prin salon. Te asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atît pe loc.
Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domnişoara Bingley avu succes şi în ceea ce priveşte scopul real al acestei gentileţi: domnul Darcy îşi ridică privirea.
Era şi el tot atît de surprins ca şi Elizabeth de neaşteptata atenţie venind din partea domnişoarei Bingley şi, fără să-şi dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture
grupului lor, dar refuză, remarcînd că nu-şi putea închipui decît două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna şi unuia şi celuilalt. Domnişoara Bingley murea să ştie ce voia să spună şi o întrebă pe Elizabeth dacă ea înţelegea ceva.
― Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi şi modul cel mai sigur de a-l necăji este să nu-l întrebăm nimic.
Domnişoara Bingley însă nu era în stare să-l necăjească pe domnul Darcy în nici un fel, şi insistă să i se explice cele două motive.
― N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domnişoara Bingley îi îngădui să vorbească. Aţi ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sînteţi una confidenta celeilalte şi aveţi secrete de discutat, fie pentru că ştiţi că siluetele dumneavoastră sînt puse în valoare

cînd vă mişcaţi: dacă-i vorba de primul motiv, v-aş stînjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lîngă foc.
― Oh! E scandalos! exclamă domnişoara Bingley. N-am mai auzit ceva atît de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru asemenea cuvinte?
― Nimic mai simplu; numai s-o doriţi, răspunse Elizabeth. Putem toţi să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alţii. Sîcîiţi-l, rîdeţi de el. Sînteţi atît de intimi, încît trebuie să ştiţi cum s-o faceţi.
― Dar pe cuvîntul meu că nu ştiu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învăţat încă acest lucru. Să sîcîi calmul însuşi şi prezenţa de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cît priveşte rîsul, nu ne putem face ridicole ― dacă nu vă este cu supărare ― încercînd să rîdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita.
― Nu se poate rîde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobişnuită şi neobişnuită sper să rămînă, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aş avea multe cunoştinţe de felul acesta. Ador rîsul.
― Domnişoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înţelepţi şi mai buni dintre oameni ― ba nu! ― cele mai înţelepte şi mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viaţă este hazul.
― Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar sper că nu fac parte dintre ei.
Sper că nu ridiculizez niciodată ceea ce este înţelept sau bun. Nerozia şi prostia, capriciul şi inconsecvenţa mă amuză copios. O recunosc; rîd de ele ori de cîte ori pot. Dar astea, presupun, sînt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveţi.
― Poate că nu-i cu putinţă ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieţii mele să evit acele slăbiciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.
― Defecte ca orgoliul şi mîndria.
― Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mîndria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mîndria va fi întotdeauna ţinută în frîu.
Elizabeth se întoarse pentru a-şi ascunde un surîs.
― Aţi terminat, cred, analizarea caracterului domnului Darcy, spuse domnişoara Bingley, şi care este, mă rog, rezultatul?
― M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaşte el însuşi, fără înconjur.
― Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenţie. Am destule defecte, dar nu sînt, sper, ale raţiunii. Pentru firea mea, nu pun mîna în foc. Este, cred, prea puţin îngăduitoare; sigur, prea puţin, pentru a conveni celorlalţi. Nu pot uita prostiile şi păcatele oamenilor atît de repede pe cît ar trebui, şi nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice în- cercare ce s-ar face de a mă emoţiona. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie.
― Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-aţi ales bine păcatul cu adevărat, nu pot rîde de el. În ceea ce mă priveşte, sînteţi în siguranţă.
― Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinaţie pentru un păcat anume, un defect firesc pe care nici educaţia cea mai perfectă nu-l poate înăbuşi.
― Şi al dumneavoastră este tendinţa de a-i dispreţul pe toţi.
― Şi al dumneavoastră, replică Darcy cu un surîs, este de a-i înţelege pe toţi greşit, cu bună ştiinţă.
― Să facem puţină muzică, interveni domnişoara Bingley, sătulă de o conversaţie la care nu-şi dăduse contribuţia. Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst?
Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecţie; pianul fu deschis şi Darcy, după ce se reculese timp de cîteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth.