Capitolul XXXVII.
A doua zi dimineaţa, cei doi domni părăsiră domeniul Rosings, şi domnul Collins, care stătuse în aşteptare lîngă căsuţa portarului pentru a-i saluta de plecare, dădu acasă plăcuta veste că păreau a fi într-o excelentă stare de sănătate şi într-o dispoziţie acceptabilă, atît cît era de aşteptat după melancolica scenă de despărţire prin care abia trecuseră la Rosings. Către Rosings zori dînsul apoi ca să le consoleze pe Lady Catherine şi pe fiica sa; şi cînd se întoarse, aduse din partea senioriei sale, cu mare satisfacţie, vestea că se simţea atît de abătută, încît dorea să-i aibă pe toţi la masa.
Elizabeth nu putea s-o vadă pe Lady Catherine fără să nu-şi aducă aminte că, dacă ar fi vrut, poate că i-ar fi fost pînă acum prezentată drept viitoarea sa nepoată; şi nu se putea gîndi fără să zîmbească la felul în care s-ar fi manifestat indignarea senioriei sale. "Ce-ar fi zis? Ce-ar fi făcut?". Acestea erau întrebările cu care se amuza.
Primul subiect atacat a fost micşorarea familiei de la Rosings.
― Vă asigur că o resimt nespus, exclamă Lady Catherine. Cred că nimeni nu simte mai mult decît mine tristeţea despărţirii. Sînt deosebit de legată de tinerii aceştia şi ştiu că şi ei sînt tot atît de legaţi de mine. Le-a părut tare rău că pleacă. Dar aşa se întîmplă întotdeauna. Scum- pul nostru colonel s-a ţinut bine pînă la urmă; Darcy însă părea că suportă despărţirea foarte greu, mai greu, cred, decît anul trecut. Ataşamentul lui faţă de Rosings este desigur în creştere.
Aici, domnul Collins plasă o aluzie şi un compliment la care mama şi fiica zîmbiră cu amabilitate.
După masă Lady Catherine observă că domnişoara Bennet părea indispusă; şi, găsind imediat singură motivul în presupunerea că nu dorea să se întoarcă acasă atît de curînd, adăugă:
― Dar dacă lucrurile stau astfel, trebuie să scrii mamei dumitale şi s-o rogi să te mai lase puţin. Sînt sigură că doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania dumitale.
― Sînt foarte îndatorată pentru amabila invitaţie a senioriei voastre, replică Elizabeth, dar nu pot s-o accept. Trebuie să fiu în oraş sîmbăta viitoare.
― Dar în felul acesta vei fi stat aici numai şase săptămîni. M-am aşteptat să rămîi două luni. I-am spus lucrul acesta doamnei Collins, înainte de venirea dumitale. Nu poate fi deloc necesar să pleci atît de curînd. Doamna Bennet se mai poate desigur lipsi de dumneata încă două săptămîni.
― Dar tatăl meu nu poate. Mi-a scris săptămîna trecută pentru a mă grăbi să mă întorc.
― Oh, dacă mama poate, desigur că şi tatăl dumitale se va putea lipsi de dumneata. Fiicele nu înseamnă niciodată atît de mult pentru un tată. Şi dacă vei mai rămîne încă o lună întreagă, îmi va fi posibil să iau pe una dintre dumneavoastră pînă la Londra, căci mă duc acolo ia în- ceputul lui iunie, pentru o săptămîna; şi cum Dawson n-are nimic împotrivă să ne ducă cu cabrioleta, va fi destul loc pentru una dintre dumneavoastră; şi, bineînţeles, dacă se va întîmpla să fie răcoare, n-aş avea nimic de zis să vă iau pe amîndouă, căci nici una dintre dumneavoastră nu e voluminoasă.
― Sînteţi numai bunăvoinţă, doamnă, dar cred că trebuie să rămînem la planul nostru iniţial.
Lady Catherine păru resemnată.
― Doamnă Collins, trebuie să trimiţi un servitor cu dînsele. Ştii că eu spun totdeauna ce gîndesc; nu pot suporta ideea ca două tinere femei să călătorească cu poştalionul, neînsoţite. Este cu totul nepotrivit. Trebuie să-aranjezi să trimiţi pe cineva. Îmi displace mai mult decît
orice pe lume acest gen de lucruri. Tinerele femei ar trebui întotdeauna păzite şi însoţite conform cu situaţia lor în lume. Cînd nepoata mea, Georgiana, a plecat vara trecută la Ramsgate, am socotit că era un punct de onoare să fie însoţită de doi servitori. Domnişoara Darcy, fiica domnului Darcy de Pemberley şi a Lady-ei Anne, n-ar fi putut călători cuviincios în alt mod. Sînt extrem de atentă la toate lucrurile astea. Doamnă Collins, trebuie să-l trimiţi pe John cu tinerele domnişoare. Mă bucur că mi-a venit în minte să vă atrag atenţia, pentru că n-ar fi fost spre cinstea dumitale să le laşi să plece neînsoţite.
― Unchiul meu urmează să trimită servitorul după noi.
― Oh! Unchiul dumitale! Are un servitor? Da? Sînt foarte bucuroasă că aveţi pe cineva care se gîndeşte la lucrurile acestea. Unde veţi schimba caii? Oh! la Bromley, desigur. Dacă veţi
pomeni de numele meu la Bell, vi se va da toată atenţia.
Lady Catherine avea multe alte întrebări de pus în privinţa călătoriei lor; şi, cum nu-şi
răspundea singură chiar la toate, trebuia să fii atenta, ceea ce, îşi spuse Elizabeth, era un noroc pentru ea; altfel, cu mintea atît de plină de gînduri, ar fi putut să uite unde se afla. Meditaţia trebuia rezervată pentru ore de singurătate. Ori de cîte ori se afla singură, era cea mai mare uşurare a ei sa se lase în voia gîndurilor; şi n-a trecut zi fără să nu facă o plimbare, singură, în timpul căreia îşi putea oferi marea plăcere a amintirilor neplăcute.
Scrisoarea domnului Darcy o învăţase aproape pe dinafară. Îi studia fiecare frază; şi simţămintele sale pentru autor erau uneori foarte diferite. Cînd îşi amintea de stilul cererii lui, se simţea încă plină de indignare; cînd însă considera cît de nedrept îl condamnase şi-l mustrase, mîndria se întorcea asupra ei însăşi, iar sentimentele lui înşelate deveneau obiect de compătimire. Iubirea lui îi stîrnea recunoştinţă; caracterul lui, respect; dar nu-l putea aproba, nici nu se putea căi măcar o clipă de refuzul ei şi nu putea simţi nici cea mai mică dorinţă de a-l mai revedea vreodată. În propria ei purtare din trecut găsea o sursă nesfîrşită de contrarietate şi regret; iar în nenorocitele defecte ale familiei sale, un motiv de mîhnire şi mai grea. Cu familia ei nu era nimic de făcut. Tatăl său, mulţumindu-se să rîdă de surorile mai mici, nu se va strădui niciodată să pună stavilă sălbaticei lor zvăpăieli; iar mama, atît de lipsită de maniere ea însăşi, era total inconştientă de aceste rele. Elizabeth se unise adesea cu Jane, încercînd să
stăvilească imprudenţele Catherinei şi ale Lydiei; dar atîta vreme cît ele erau încurajate de indulgenţa mamei lor, ce şanse de îndreptare existau? Catherine, puţintică la minte, iritabilă şi cu totul sub influenţa Lydiei, se simţise totdeauna jignită de sfaturile lor; iar Lydia, voluntară şi nechibzuită, nu voia să le dea deloc ascultare. Erau ignorante, leneşe şi îngîmfate. Cîtă vreme se mai afla un ofiţer la Meryton, erau gata să flirteze cu el; şi cîtă vren Meryton se afla la cale de o plimbare de Longbourn, erau gata să se ducă acolo la nesfîrşit.
Îngrijorarea ei pentru Jane era o altă temă precumpănitoare; explicaţia domnului Darcy, restabilindu-l pe Bingley în cinstea în care ea îl ţinuse mai înainte, scotea în evidenţă pierderea suferită de Jane. Afecţiunea lui se dovedea a fi fost sinceră; purtarea lui, fără de vină, afară doar dacă i s-ar fi putut face vreuna din încrederea ce-o avea în prietenul lui. Ce dureros era deci gîndul că Jane fusese lipsită de o situaţie atît de îmbietoare, atît de avantajoasă, atît de promiţătoare de fericire, din cauza zăpăcelii şi lipsei de ţinută a propriei sale familii!
Cînd la aceste amintiri se adăuga şi dezvăluirea caracterului lui Wickham, se poate uşor înţelege că buna ei dispoziţie, rareori umbrită mai înainte, era acum zdruncinată, într-atît, încît să-i fie aproape imposibil să pară cît de cît voioasă.
Invitaţiile la Rosings, în timpul ultimei săptămîni, ai fost tot atît de dese ca la început. Ultima seară au petrecut-o acolo; şi senioria sa se interesă din nou cu de-amănuntul despre călătoria lor, le indică cea mai bună metodă de a împacheta lucrurile; a fost atît de stăruitoare asupra necesităţii de a aşeza rochiile într-un fel anume, singurul potrivit, încît Maria se simţi obligată, la întoarcerea acasă, să strice tot ce făcuse în timpul dimineţii şi să-şi aranjeze geamantanul din nou.
Cînd s-au despărţit, Lady Catherine, cu o mare bunăvoinţă, le ură drum bun şi le invită să vină din nou la Hunsford anul viitor, iar domnişoara de Bourgh îşi dădu marea osteneală de a le face chiar o reverenţă şi de a întinde mîna amîndurora.
