Cap. 57

257 13 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul LVII
Această vizită extraordinară o zvîrli pe Elizabeth într-o mare tulburare care nu putu fi uşor învinsă şi, ore în şir, nu fu în stare să se gîndească la altceva. Se părea că Lady Catherine îşi
dăduse într-adevăr osteneala de a veni de la Rosings cu scopul unic de a rupe presupusa ei logodnă cu domnul Darcy. Planul fusese, cu siguranţă, rezonabil; dar Elizabeth nu-şi putu închipui de unde pornise acest zvon, pînă ce nu-şi aminti că Darcy era prietenul intim al lui Bingley şi ea, sora Janei, ceea ce fusese de ajuns pentru a sugera această idee, atunci cînd aşteptarea unei căsătorii îi făcea pe toţi nerăbdători s-o vadă şi pe a doua. Ea însăşi nu uitase că prin căsătoria surorii sale ei urmau să fie mai des împreună. Şi vecinii de la Lucas Lodge deci (căci prin comunicările lor cu familia Collins, conchise ea, zvonul ajunsese la urechile Lady-ei Catherine) nu făcuseră decît să prezinte drept lucru aproape cert şi imediat ceea ce dînsa nădăjduia să fie cu putinţă cîndva, în viitor.
Cumpănind însă cuvintele Lady-ei Catherine, Elizabeth nu se putu împiedica să nu se simtă neliniştită în privinţa consecinţelor probabile, dacă senioria se persevera în intervenţia ei. Din cele ce spusese în legătură cu hotărârea de a-i împiedica să se căsătorească, Elizabeth deduse că dînsa intenţiona, desigur, să se adreseze nepotului; şi cam cum ar lua el o asemenea expunere a relelor legate de o căsătorie cu dînsa. Elizabeth nu îndrăznea să prevadă. Nu ştia exact cît ţinea la mătuşa lui şi nici cît de mult se lăsa influenţat de raţionamentele ei, dar era firesc să presupună că avea o părere mai înaltă despre senioria sa decît putea avea ea; şi era sigur că, înşirîndu-i dezavantajele legate de o căsătorie cu cineva ale cărei rude apropiate erau atît de nepotrivite cu propriile lui rude, mătuşa îi va atinge coarda cea mai simţitoare. Dată fiind ideea lui despre demnitate, va simţi probabil că argumentele, care Elizabeth-ei i se păruseră slabe şi ridicole, conţineau mult bun-simţ şi o judecată sănătoasă.
Dacă înainte el avusese şovăieli în privinţa a ceea ce trebuie să facă, şi probabil că avusese deseori, sfatul şi rugămintea unei rude atît de apropiate puteau să-i spulbere orice îndoială şi să-l hotărască, pe loc, să fie fericit atît cît îl putea face o demnitate fără pată .În acest caz, nu se va mai întoarce. S-ar putea ca Lady Catherine să-l vadă în trecerea ei prin oraş; iar promisiunea făcută lui Bingley de a reveni la Netherfield să nu mai fie respectată.
"Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste cîteva zile un cuvînt de scuză pentru că nu-şi poate ţine promisiunea, îşi spuse Elizabeth, voi şti ce trebuie să înţeleg. Voi renunţa atunci la orice nădejde, la orice dorinţă de statornicie din partea lui. Dacă se mulţumeşte numai să mă regrete, cînd ar fi putut obţine iubirea şi mîna mea, voi înceta repede de tot să-l regret".
Mare a fost surpriza celorlalţi din familie cînd au auzit cine îi vizitase; dar au trebuit să se mulţumească cu acelaşi fel de presupuneri care liniştiseră şi curiozitatea doamnei Bennet, iar Elizabeth fu scutită de multă sîcîială pe această temă.
A doua zi de dimineaţă, pe cînd cobora, o întîmpină tatăl ei care ieşise din bibliotecă ţinînd o scrisoare în mînă.
― Lizzy, spuse el, voiam să te caut. Vino în cameră.
Ea îl urmă acolo; şi curiozitatea de a afla ce avea dînsul să-i spună era mărită de presupunerea că trebuia să fie ceva în legătură cu scrisoarea aceea.
Îi fulgeră prin minte gîndul că putea fi de la Lady Catherine şi reflectă, plină de nelinişte, la toate explicaţiile pe care trebuia să le dea.
Îl urmă pe tatăl ei pînă lîngă cămin, unde se aşezară. Atunci el spuse:
― Azi-dimineaţă am primit o scrisoare care m-a uimit peste măsură. Cum te priveşte mai ales pe tine, ar trebui să-i cunoşti cuprinsul. N-am ştiut că am două fete gata să se mărite.
Dă-mi voie să te felicit pentru o cucerire foarte importantă.
Sîngele năvăli în obrajii Elizabethei, fiind pe dată convinsă că era o scrisoare de la nepot şi
nu de la mătuşă; şi nu ştia dacă să fie foarte mulţumită pentru faptul că el se explica, sau jignită că scrisoarea nu îi fusese adresată mai curînd ei, direct, cînd domnul Bennet urmă:
― Pari a şti despre ce e vorba. Tinerele fete au o mare perspicacitate în chestiuni de acest fel; cred însă că pot desfide chiar şi subtilitatea ta; n-ai să fii în stare să descoperi numele adoratului tău. Scrisoarea este de la domnul Collins.
― De la domnul Collins? Şi ce poate avea el de spus?
― Ceva foarte potrivit, desigur. Începe cu felicitările pentru apropiata cununie a fiicei mele celei mai mari, de care a fost, se pare, informat de unul dintre blînzii şi bîrfitorii Lucas. N-am să mă joc cu nerăbdarea ta, citindu-ţi ce spune, în acest punct. Ceea ce te priveşte sună precum urmează:
După ce v-am prezentat sincere felicitări din partea doamnei Collins şi a mea însumi, pentru acest fericit eveniment, daţi-mi voie să adaug o mică lămurire pe tema altui eveniment de care am fost încunoştinţaţi, din aceeaşi sursă. Fiica dumneavoastră Elizabeth, se presupune, nu va mai purta multă vreme numele de Bennet, după ce sora sa mai mare va fi renunţat la el; şi partenerul ales de destin pentru dînsa poate fi privit, pe
bună dreptate, ca una dintre cele mai ilustre personalităţi din ţara aceasta.
― Poţi, Lizzy, să ghiceşti, la cine face aluzie?
Acest tînăr domn este dăruit, într-un mod special, cu tot ceea ce o inimă de muritor poate să dorească mai mult ― splendide proprietăţi, neamuri de viţă nobilă şi- o mare influenţă. Totuşi, în ciuda tuturor acestor tentaţii, daţi-mi voie să vă atrag atenţia, atît dumneavoastră cît şi verişoarei Elizabeth, asupra relelor la care vă puteţi expune printr-o acceptare pripită a cererii acestui domn, cerere de care aţi fi desigur ispitiţi să profitaţi imediat,
― Ai idee, Lizzy, cine e acest domn? Dar iese şi asta acum.
Motivul pentru care vă pun în gardă este precum urmează: avem raţiuni să credem că mătuşa sa, Lady Catherine de Bourgh, nu priveşte această căsătorie cu ochi buni.
― Domnul Darcy, vezi, el este omul! Hai, Lizzy, cred că eşti într-adevăr surprinsă. Ar fi putut să pescuiască el, sau Lucaşii, în cercul cunoştinţelor noastre, vreun bărbat al cărui nume să facă în mod mai desăvîrşit dovada minciunii pe care o difuzează? Domnul Darcy, care nu se uită niciodată la vreo femeie, decît pentru a-i găsi un cusur şi care, probabil, nu s-a uitat în viaţa lui la tine! E splendid!
Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu fu în stare să schiţeze decît un surîs foarte silnic. Niciodată umorul lui nu-şi alesese o ţintă mai puţin plăcută pentru ea.
― Nu te amuză?
― Oh, da. Citeşte, te rog, mai departe.
După ce, seara trecută, am pomenit senioriei sale de probabilitatea acestei căsătorii, dînsa, îndată, cu obişnuita sa condescendenţă, a spus ceea ce simţea cu această ocazie; şi atunci s-a văzut limpede că, avînd unele obiecţii împotriva familiei verişoarei mele, nu-şi va da niciodată consimţămîntul la ceea ce domnia sa numeşte o căsătorie atît de dezonorantă. Am considerat că este de datoria mea s-o încunoştinţez pe verişoara mea, în cea mai mare grabă, despre acest lucru, pentru ca dînsa şi nobilul său admirator să ştie cum stau şi să nu se pripească în nici un caz cu o căsătorie care nu a primit încuviinţarea necesară.
― Domnul Collins mai adaugă:
Mă bucur sincer că trista întîmplare cu verişoara mea Lydia a fost atît de bine muşamalizată şi sînt mîhnit numai că faptul de a fi trăit împreună, înainte de căsătorie, este atît de general cunoscut. Nu trebuie totuşi să trec peste îndatoririle legate de poziţia mea, sau să mă abţin de a-mi mărturisi uimirea, aflînd că aţi primit tînăra pereche în casa dumneavoastră, imediat după ce s-au căsătorit. A fost o încurajare la viciu; şi dacă eu aş fi vicar la Longbourn, m-aş fi opus cu toată străşnicia la aşa ceva, în calitate de creştin trebuia desigur să-i iertaţi, dar nu să permiteţi să apară vreodată în faţa dumneavoastră

sau să se pomenească numele lor în auzul dumneavoastră.
― Asta este ideea lui despre iertarea creştinească! Restul scrisorii este numai în legătură cu situaţia scumpei lui Charlotte şi cu speranţele pe care le are în legături cu dobândirea unei tinere ramuri de măslin. Dar, Lizzy, arăţi de parcă nu te-ai fi amuzat. Nu ai de gînd să faci pe domnişoara, sper, şi să pretinzi că eşti jignită de un zvon fără noimă. Pentru ce altceva trăim decît să petrecem pe socoteala vecinilor şi să rîdem de ei, la rîndul nostru?
― Oh, exclamă Elizabeth. Sînt grozav de amuzată. Dar este atît de ciudat!
― Da, asta face totul atît de amuzant. Dacă ar fi ales pe oricine altul, n-ar fi fost nimic; dar perfecta lui indiferenţă şi antipatia ta acută face totul atît de încîntător de absurd! Oricîtă oroare am de scris, n-aş renunţa la corespondenţa mea cu domnul Collins, pentru nimic în lume. Nu, cînd citesc o scrisoare de-a lui nu mă pot stăpîni să nu-l prefer chiar şi lui Wickham, cu toată preţuirea ce-o am pentru insolenţa şi ipocrizia ginerelui meu. Şi te rog, Lizzy, ce-a spus Lady Catherine despre acest zvon? A venit ea să-şi refuze consimţămîntul?
La această întrebare, fiica sa răspunse doar rîzînd; şi cum întrebarea fusese pusă fără cea mai mică suspiciune, ea nu se simţi mîhnită cînd dînsul o repetă. Elizabeth nu fusese niciodată mai încurcată decît acum, cînd încerca să-şi disimuleze sentimentele. Trebuia să rîdă, cînd îi venea mai mult să plîngă. Tatăl ei o îndurerase, în modul cel mai crud, cu cele ce spusese
despre indiferenţa domnului Darcy; şi nu putu decît să se mire de această lipsă de pătrundere din partea lui, sau să se teamă că, poate, în loc ca dînsul să fi observat prea puţin, să nu-şi fi închipuit ea prea mult.