Cap.55

247 14 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul LV
La cîteva zile după aceasta vizită, domnul Bingley veni din nou, dar singur. În aceeaşi dimineaţă prietenul lui plecase la Londra, dar urma să se reîntoarcă după zece zile. Rămase la ei mai mult de o oră şi era într-o dispoziţie excelentă. Doamna Bennet îl invită să ia prînzul la dînşii; dar, cu multă părere de rău, el îi mărturisi că era angajat în altă parte.
― Cînd veţi mai veni rîndul viitor, sper să avem mai mult noroc.
El se va simţi deosebit de onorat oricînd... altădată... etc. etc.: şi dacă domnia sa îi va îngădui, va profita de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile.
― Puteţi veni mîine?
Da; nu avea nici un fel de angajament pentru ziua următoare; şi invitaţia a fost acceptată cu plăcere.
Bingley a venit, şi încă atît de devreme, încît nici una dintre doamne nu era îmbrăcată. Doamnp Bennet fugi, în capot şi cu părul pe jumătate pieptănat, la fiica sa şi îi strigă:
― Scumpa mea Jane, grăbeşte-te şi fugi jos. A venit ― a venit domnul Bingley. A venit cu adevărat. Grăbeşte-te, grăbeşte-te. Ei! Sarah! Vino imediat la domnişoara Bennet şi ajut-o să-şi
pună rochia. Lasă coafura domnişoarei Lizzy.
― Vom coborî cît vom putea de repede, spuse Jane; dar Kitty cred că este mai avansată
decît oricare dintre noi pentru că a urcat în camera ei de o jumătate de oră.
― Oh! Las-o încolo pe Kitty! Ce legătură are ea cu el? Haide, mai iute, mai iute! Unde îţi
este eşarfa, draga mea?
Cînd însă mama sa ieşi din cameră, Jane nu se lăsă convinsă să coboare neînsoţită de una
dintre surori.
Aceeaşi grijă de a-i lăsa singuri se făcu din nou observată în timpul serii. După ceai,
domnul Bennet se retrase în bibliotecă, aşa cum îi era obiceiul, iar Mary urcă sus la pianul ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlăturate, doamna Bennet stătu mult timp, uitîndu-se la Elizabeth şi Catherine şi făcîndu-le semne din ochi, dar fără să reuşească să le impresioneze. Elizabeth nu voia s-o înţeleagă; şi cînd în cele din urmă Kitty îi observă semnele, o întrebă cu toată nevinovăţia:
― Ce este, mamă? De ce-mi faci semne cu ochiul? Ce trebuie să fac?
― Nimic, fetiţo, nimic. Nu ţi-am făcut nici un semn.
Mai stătu atunci liniştită cinci minute; dar, incapabilă sa lase să-i scape un prilej atît de
preţios, se ridică brusc şi, spunîndu-i lui Kitty: "Vino încoace, inimioara mea; vreau să-ţi spun ceva", o scoase afară din cameră. Jane îi aruncă Elizabethei imediat o privire în care se citea
toată disperarea ei în faţa acestui vădit aranjament şi rugămintea ca dînsa să nu cedeze. În cîteva minute, doamna Bennet deschise uşa pe jumătate şi o chemă.
― Lizzy, scumpa mea, vreau să-ţi vorbesc.
Elizabeth fu silită să iasă.
― Am putea foarte bine să-i lăsăm şi singuri, înţelegi, îi spuse mama, îndată ce ajunse în
hol. Kitty şi cu mine ne ducem sus în camera mea.
Elizabeth nu făcu nici o încercare de a discuta cu maică-sa, dar rămase liniştită în hol
pînă ce plecă împreună cu Kitty; apoi se reîntoarse în salon.
Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea rămaseră infructuoase. Bingley a fost tot ce
se poate închipui mai fermecător, în afară de logodnic oficial al fiicei sale. Degajarea şi veselia lui făcură din el un partener extrem de agreabil pentru a petrece seara; şi el a suportat atenţiile deplasate ale mamei şi i-a ascultat toate remarcile prosteşti, cu o răbdare şi o stăpînire de sine deosebit de agreabile pentru fiică.
Aproape că nici nu a fost nevoie de o invitaţie pentru ca să rămînă la cină; şi înainte de a pleca, s-a stabilit şi un aranjament ― mai mult între dînsul şi doamna Bennet ― ca să poftească a doua zi de dimineaţă să vîneze împreună cu soţul ei.
După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre indiferenţa ei. Între surori nu se mai spuse nici un cuvînt despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare fericită pentru că era încredinţată că totul trebuia să se desăvîrşească în curînd, cu condiţia ca domnul Darcy să nu se întoarcă înaintea termenului fixat. Dar, în fond, era aproape convinsă că toate aveau, desigur, loc cu concursul acelui domn.
Bingley a fost punctual la întîlnire; el şi domnul Bennet şi-au petrecut dimineaţa împreună, aşa cum se stabilise. Tatăl Janei era cu mult mai agreabil decît se aşteptase tovarăşul lui de vînătoare. Nu găsi la Bingley nici înfumurare, nici lipsă de judecată, ca să-i stîrnească ironia sau să-l dezguste şi să-l facă tăcut, şi domnul Bennet a fost mai comunicativ şi mai puţin ciudat decît îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, bineînţeles, se întoarse cu el la masă; şi seara, doamna Bennet îşi folosi din nou inventivitatea cu scopul de a-i înlătura pe toţi din preajma lui şi a fiicei sale. Curînd după ceai, Elizabeth trecu în salon, căci avea de scris o scrisoare; cum toţi ceilalţi urmau să se aşeze la cărţi, nu putea fi nevoie de ea pentru a contracara planurile mamei sale.
Dar după ce sfîrşi scrisoarea şi se reîntoarse în salon constată, spre nesfîrşita ei mirare, că avea motive să creadă că mama ei fusese prea isteaţă pentru ea. Cînd deschise uşa, văzu pe sora ei şi pe Bingley stînd împreună în faţa căminului şi avînd aerul să fie angajaţi într-o
serioasă conversaţie; şi dacă acest lucru nu ar fi iscat nici o bănuială, chipurile amândurora, cînd se întoarseră, depărtîndu-se în grabă unul de altul, ar fi dovedit-o tuturor. Situaţia lor era destul de penibilă; dar a ei personal, se gîndi Elizabeth, încă şi mai rea. Nici unul nu spuse un cuvînt şi Elizabeth era pe punctul de a se retrage cînd Bingley, care se aşezase, ca şi sora ei, se ridică deodată, îi şopti Janei cîteva cuvinte şi fugi afară din cameră.
Jane nu putea să aibă rezerve faţă de Eîizabeth cînd ştia că o mărturisire îi va face plăcere; şi, îmbrăţisînd-o imediat, recunoscu, viu emoţionată, că era fiinţa cea mai fericită din lume.
― E prea mult, adăugă ea ― mult prea mult. Nu o merit! Oh! de ce nu este toată lumea atît de fericită?
Eîizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură şi o încîntare pentru care cuvintele sînt prea

sărace ca să le exprime. Fiecare frază afectuoasă fu un proaspăt izvor de fericire pentru Jane. Dar nu-şi îngădui ― pentru moment ― să stea cu sora ei sau să-i povestească nici jumătate din ceea ce avea însă de spus.
― Trebuie să fug imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, pentru nimic în lume, să nesocotesc grija ei plină de dragoste sau s-o las să afle de la altcineva decît de la mine. El s-a şi dus la tata. Oh! Lizzy, să ştii că ceea ce ai de povestit va face atîta plăcere întregii tale familii! Cum să îndur atîta fericire?
Se grăbi apoi să ajungă la maică-sa care spărsese, anume, partida de cărţi şi şedea sus cu Kitty.
Rămasă singură, Elizabeth zîmbi de rapiditatea şi uşurinţa cu care se rezolvase, în sfîrşit, un lucru ce le dăduse atîtea luni de zile de incertitudine şi necazuri.
"Şi acesta este, îşi spuse ea, rezultatul circumspecţiei pline de îngrijorare a prietenului său, al falsităţii şi uneltirilor surorii sale ― rezultatul cel mai fericit, mai înţelept şi mai logic".
Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă şi mersese la ţintă, se reîntoarse în cîteva minute.
― Unde este sora dumitale? o întrebă grăbit în timp ce deschidea uşa,
― Cu mama, sus. Va coborî într-o clipă, cred.
El închise atunci uşa şi, apropiindu-se de dînsa, o rugă să-l felicite şi să-i acorde
afecţiunea ei de soră. Elizabeth îşi exprimă sincer şi din toată inima încîntarea faţă de perspectivele lor de înrudire. Îşi strînseră mîinile cu mare căldură; şi apoi, pînă la reîntoarcerea surorii ei, trebui să asculte tot ceea ce avea el de spus despre fericirea lui şi despre perfecţiunea Janei; şi, în ciuda faptului că avea în faţă un îndrăgostit, Elizabeth era cu adevărat încredinţată că toate speranţele lui de fericire erau bine întemeiate, căci se bazau pe mintea frumoasă şi caracterul mai mult decît frumos al Janei şi, în general, pe o similitudine de simţăminte şi gusturi ale amîndurora.
A fost o seară de neobişnuită încîntare pentru toţi; bucuria din sufletul domnişoarei Bennet pusese pe chipul ei o strălucire atît de dulce şi de însufleţită, încît era mai frumoasă decît oricînd. Kitty surîdea şi zîmbea prosteşte şi spera că-i va veni şi ei repede rîndul. Doamna Bennet nu era în stare să găsească pentru consimţămîntul şi aprobarea ei cuvinte destul de calde ca să-şi poată exprima aşa cum ar fi vrut sentimentele, deşi timp de o jumătate de oră nu-i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar cînd domnul Bennet se alătură grupului lor, la masa de seară, glasul şi comportarea lui arătau limpede cît de fericit era într-adevăr.
Totuşi, de pe buzele sale nu ieşi un singur cuvînt în legătură cu evenimentul zilei pînă ce musafirul lor nu-şi luă rămas bun pentru noapte; dar imediat ce acesta plecă se întoarse către fiica lui şi-i spuse:
― Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericită.
Jane se duse imediat la dînsul, îl sărută şi îi mulţumi pentru toată dragostea ce i-o purta. ― Eşti o fată bună, replică el, şi mă bucur la gîndul că tu vei face o căsătorie atît de fericită.
N-am nici o îndoială că vă veţi înţelege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc deloc. Sînteţi atît de complezenţi amîndoi, încît tot cedînd unul în favoarea celuilalt, nu veţi putea lua niciodată o hotărîre; atît de creduli încît toţi servitorii vă vor înşela şi atît de generoşi, încît vă veţi depăşi întotdeauna veniturile.
― Sper că nu. Imprudenţa şi neglijenţa în materie de bani ar fi de neiertat din partea mea.
― Să-şi depăşească veniturile! Dragul meu Bennet, exclamă soţia lui, ce tot spui? Păi are patru sau cinci mii pe an, şi poate chiar mai mult. Apoi, adresîndu-se fiicei sale: Oh, draga mea Jane, sînt atît de fericită! Sînt sigură că n-am să închid ochii toată noaptea. Ştiam eu cum se vor întîmpla lucrurile. Întotdeauna am spus că, pînă la urmă, aşa va fi. Am fost sigură că nu degeaba eşti atît de frumoasă! Mi-aduc aminte că în clipa în care l-am văzut, anul trecut cînd a venit pentru prima oară în Hertfordshire, m-am gîndit că aveţi toate şansele să vă uniţi. Oh! Este tînărul cel mai chipeş care a existat vreodată.
Wickham, Lydia fuseseră uitaţi cu desăvîrşire. Jane era, în afară de orice competiţie,
copilul ei preferat. În clipa aceea nu-i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură să o privească cu interes pentru bucuriile pe care Jane va fi poate în stare să le reverse asupra lor, în viitor.
Mary se rugă pentru accesul la biblioteca de la Netherfield, iar Kitty, tare de tot, pentru cîteva baluri acolo, în fiecare iarnă.
Din acel moment, Bingley deveni un ospete de fiecare zi la Longbourn, sosind adesea înainte de micul dejun şi rămînînd întotdeauna pînă după cină ― afară doar dacă vreun barbar de vecin, pe care nu îl puteau detesta îndeajuns, nu-l poftea pentru prînz, invitaţie pe care dînsul se simţea obligat s-o primească.
Elizabeth nu mai avea acum decît foarte puţin timp pentru a sta de vorbă cu sora ei căci,

atîta vreme cît Bingley era la ei, Jane nu avea ochi pentru nimeni altul; dar le era amîndurora de mare folos, în timpul orelor de despărţire, care trebuiau să intervină uneori. În absenţa Janei, el era totdeauna lîngă Elizabeth pentru plăcerea de a vorbi despre logodnica lui; iar cînd pleca Bingley, Jane căuta şi ea acelaşi mijloc de alinare.
― Ce bine mi-a părut, mărturisi Jane într-o seară, cînd mi-a spus că nici n-a ştiut că eu am fost la Londra, primăvara trecută. N-aş fi crezut că e posibil.
― Eu am bănuit că aşa a fost, răspunse Elizabeth, dar ce justificare ţi-a dat?
― Trebuie să fi fost manevrele surorilor lui. Ele nu vedeau cu ochi buni apropierea noastră, şi nu mă mir, căci ar fi putut face o alegere cu mult mai bună, din multe puncte de vedere. Cînd însă vor vedea, lucru de care sînt încredinţată, că fratele lor e fericit cu mine, vor înţelege că este cazul să fie mulţumite şi vom fi iarăşi în termeni buni, deşi între noi nimic nu va mai putea fi niciodată cum a fost în trecut.
― Asta e cuvîntarea cea mai neiertătoare, spuse Elizabeth, pe care te-am auzit vreodată ţinînd-o... Bravo, fată! Într-adevăr, m-ar durea să te văd iarăşi lăsîndu-te înşelată de pretinsa afecţiune a domnişoarei Bingley.
― Ai putea oare să crezi, Lizzy, că în noiembrie trecut, cînd a plecat la oraş, era cu adevărat îndrăgostit de mine şi că, în afară de convingerea că eu eram indiferentă, nimic nu l-ar fi împiedicat să se întoarcă?
― A făcut o mică greşeală, desigur, dar asta e o dovadă de modestie din partea lui.
Afirmaţia aceasta a dus, fireşte, la un panegiric din partea Janei asupra neîncrederii în el însuşi şi asupra puţinului preţ pe care îl punea pe propriile lui însuşiri.
Elizabeth a fost mulţumită să descopere că dînsul nu trădase intervenţia făcută de prietenul lui; căci, deşi Jane avea inima cea mai generoasă şi iertătoare din lume, ştia că acest lucru ar fi făcut-o să aibă prejudecăţi împotriva lui Darcy.
― Sînt cu siguranţă fiinţa cea mai fericită care a existat vreodată! exclamă Jane. Oh! Lizzy, de ce am fost aleasă eu, singura dintre toţi ai mei, şi binecuvîntată mai presus decît toţi ceilalţi? Dacă aş putea să te văd şi pe tine tot atît de fericită! Dacă ar exista, numai, încă un asemenea bărbat şi pentru tine!
― Dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbaţi, n-aş putea fi, în nici un caz, atît de fericită cît eşti tu. Atîta timp cît nu am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată fericirea ta. Nu! Nu! Lasă-mă să mă descurc singură; şi, dacă voi avea foarte mult noroc, s-ar putea să mai dau de un alt domn Collins, în timp util.
Desfăşurarea evenimentelor în familia de la Longbourn nu putea rămîne multă vreme în secret. Doamna Bennet era bucuroasă de privilegiul de a-l şopti doamnei Philips care cuteză, fără nici o permisiune, să facă acelaşi lucru la urechea tuturor vecinilor ei din Meryton.
Familia Bennet a fost urgent declarată cea mai norocoasă familie din lume, deşi numai cu cîteva săptămîni în urmă, cînd Lydia fugise cu Wickham, fusese fapt dovedit pentru toţi că ei erau sortiţi nenorocirii.