Cap. 4

1.4K 51 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul IV
Cînd Jane şi Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi sorei sale cît îl admira.
― Este tocmai cum trebuie să fie un bărbat; cu bun-simţ, spiritual, plin de viaţă. Şi n-am mai văzut asemenea maniere perfecte! Atîta simplitate şi atîta bună creştere!
― Este şi frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tînăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui devine desăvîrşit.
― Am fost tare măgulită cînd m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am aşteptat la un asemenea compliment.
― Nu te-ai aşteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care le primeşti te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decît să te poftească încă o dată? Şi orb să fi fost şi tot ar fi trebuit să vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decît oricare dintre femeile din salon. Deci fără recunoştinţă pentru galanteria lui, în cazul ăsta. Aşa... domnul Bingley este, categoric, foarte drăguţ, şi îţi dau voie să-l placi. Ţi-au plăcut mulţi alţii mai nerozi.
― Lizzy dragă!
― Oh, ştii, tu prea eşti dispusă să iubeşti oamenii în general. Nu vezi nici un defect la nimeni. Toţi oamenii sînt buni şi drăguţi în ochii tăi. Niciodată în viaţa mea, nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva.
― Doresc din toată inima să nu mă grăbesc cînd judec pe cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun.
― Ştiu că aşa este; şi tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simţ, să fii atît de sincer oarbă la neroziile şi prostia celorlalţi! A vrea să pari sincer este un lucru destul de obişnuit, îl întîlneşti la tot pasul. Dar să fii sincer fără ostentaţie, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din firea fiecăruia, să o faci şi mai bună şi să nu pomeneşti nimic de părţile proaste ― numai tu poţi s-o faci. Eh, şi-ţi plac şi surorile acestui tînăr, nu? Manierele lor nu sînt la înălţimea alor lui.
― Desigur nu, la prima vedere; sînt însă femei foarte drăguţe cînd stai de vorbă cu ele. Domnişoara Bingley va locui la fratele ei şi-i va duce gospodăria; şi, dacă nu mă înşel, vom avea în ea o vecină încîntătoare.
Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în general să se facă agreabile. Cu un spirit de observaţie mai viu, cu o fire mai puţin îngăduitoare decît a sorei sale şi, de asemeni, cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puţin dispusă să le aprobe. Erau, într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziţie cînd erau mulţumite, nici darul de a se face plăcute cînd o doreau; dar erau mîndre şi încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune pensioane din oraş; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obişnuiau să cheltuiască mai mult decît ar fi trebuit şi să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptăţite, în toate privinţele, să gîndească bine despre ele şi rău despre alţii. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei ― fapt întipărit în minţile lor mai adînc decît
împrejurarea că averea fratelui lor şi a lor proprie fusese dobîndită prin negoţ.
Domnul Bingley moştenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese intenţia să cumpere o moşie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea şi el aceeaşi intenţie, şi uneori alegea chiar şi regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună şi de toate libertăţile vieţii de conac, mulţi dintre cei care îi cunoşteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-şi va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsînd generaţiei
următoare sarcina de a cumpăra moşia.
Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-şi aibă propria sa moşie. Cu toate că
el se stabilise acum numai în calitate de chiriaş, domnişoara Bingley nu era cîtuşi de puţin refractară să se aşeze în capul mesei lui; şi nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decît bogat, nu era mai puţin dispusă să considere casa fratelui său drept a ei proprie, cînd îi convenea.
Abia trecuseră doi ani de cînd domnul Bingley devenise major că a şi fost ispitit de o recomandaţie întâmplătoare să arunce o privire la Netherfield House. Şi într-adevăr, a aruncat o privire la casă, şi în casă, timp de o jumătate de oră; i-au plăcut poziţia şi camerele principale, a fost mulţumit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinţei, şi a luat-o pe loc.
Între el şi Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blîndă, maleabilă, deschisă, deşi nu s-ar fi putut
găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie şi deşi niciodată nu părea nemulţumit de ceea ce era el însuşi. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecţiunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. Inteligenţa lui Darcy era superioară. Lui Bingley nu-i lipsea în nici o privinţă nimic, dar Darcy era deştept. Era în acelaşi timp semeţ, rezervat şi pretenţios; şi felul său de a fi ― deşi era binecrescut ― nu era atrăgător. În această privinţă prietenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu.
Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de grăitor. Bingley nu mai întîlnise niciodată în viaţa sa oameni mai drăguţi sau fete mai frumoase; toţi fuseseră nespus de amabili şi atenţi cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simţise imediat ca între vechi cunoştinţe, iar în ceea ce priveşte pe domnişoara Bennet, nu-şi putea închipui un înger mai frumos decît ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decît o colecţie de oameni la care nu găsise nimic agreabil şi nimic distins; nu simţise pentru nici unul dintre ei nici cel mai mic interes; nici unul nu-i dăduse atenţie şi compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că domnişoara Bennet era drăguţă, dar a găsit că zîmbea prea mult.
Doamna Hurst şi sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuşi, au plăcut-o şi au admirat-o; şi au declarat că e o fată drăguţă, una pe care n-aveau obiecţiuni s-o cunoască mai îndeaproape. Domnişoara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguţă, iar fratele lor s-a simţit autorizat, datorită acestei laude, să se gîndească la ea cît dorea.