Cap. 56

266 13 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul LVI
Într-o dimineaţă, cam la o săptâmînă după ce se hotărîse logodna dintre Bingley şi Jane, în timp ce el şi doamnele din familia Bennet se aflau împreună în sufragerie, clinchetul unei trăsuri le îndreptă atenţia spre fereastră şi zăriră un cupeu tras de patru cai, înaintînd în lungul aleii. Era prea devreme pentru vizite şi, în afară de asta, echipajul nu părea să fie al nici unuia dintre vecinii lor. Erau cai de poştă; şi atît cupeul, cît şi livreaua servitorului care îl preceda călare, nu le erau cunoscute. Cum era totuşi sigur că venea cineva la ei, Bingley o convinse pe domnişoara Bennet să evite de a rămîne sechestraţi de vreun musafir nepoftit şi să se ducă să se plimbe împreună prin grădină. Plecară, iar celelalte trei doamne continuară să se
întrebe cine putea fi, pînă ce uşa fu dată în lături şi musafirul intră. Era Lady Catherine de Bourgh.
Desigur că se aşteptau la o surpriză; dar uimirea lor depăşi aşteptările şi, cea a doamnei Bennet şi a lui Kitty, deşi musafirul le era cu totul necunoscut, a fost chiar mai mică decît cea resimţită de Elizabeth.
Intrase în cameră cu un aer mai dezagreabil decît de obicei, nu răspunsese la salutul Elizabethei decît cu o imperceptibilă înclinare a capului şi luase loc, fără să spună un cuvînt. La intrarea senioriei sale, Elizabeth îi menţionase numele către mama ei, deşi nu fusese exprimată nici o dorinţă de a se face prezentări.
Doamna Bennet, toată numai uimire, totuşi măgulită să aibă un oaspete de o asemenea
importanţă, a primit-o cu deosebită politeţe. După ce a stat cîteva minute în tăcere, aceasta i se adresă foarte ţeapăn Elizabethei:
― Sper că eşti bine, sănătoasă, domnişoară Bennet. Doamna aceasta, presupun, este mama dumitale.
Elizabeth îi răspunse foarte scurt că da.
― Şi aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale.
― Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să vorbească cu o doamnă ca Lady
Catherine. Este, dintre fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s-a măritat de curînd, iar cea mai mare este undeva în parc, plimbîndu-se cu un tînăr care cred că va deveni, în curînd, unul dintre membrii familiei noastre.
― Aveţi un parc foarte mic aici, i-o întoarse Lady Catherine după o mică tăcere.
― E o nimica toată, cred, în comparaţie cu Rosings, my lady, dar vă asigur că este mult mai mare decît al lui Sir William Lucas.
― Încăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru serile de vară; ferestrele dau de-a dreptul spre apus.
Doamna Bennet o asigură că nu rămîneau niciodată acolo după-amiaza şi adăugă:
― Pot să-mi iau libertatea de a întreba pe senioria voastră dacă domnul şi doamna Collins sînt bine?
― Da, foarte bine. I-am văzut alaltăieri seara.
Elizabeth se aştepta acum s-o vadă scoţînd o scrisoare de la Charlotte, acesta părîndu-i-se singurul motiv probabil al vizitei sale. Dar nu apăru nici o scrisoare şi ea rămase foarte nedumerită.
Doamna Bennet adresă, cu o mare politeţe, senioriei sale, rugămintea de a lua o gustare; dar Lady Catherine, foarte hotărîtă dar nu şi foarte politicoasă, refuză să ia ceva, după care, ridicîndu-se, îi spuse Elizabethei:
― Domnişoară Bennet, pare să fie un colţişor sălbatic, destul de drăguţ, pe o latură a peluzei. M-ar bucura să fac o plimbare acolo, dacă mi-ai oferi compania dumitale.
― Du-te, draga mea, strigă doamna Bennet, şi condu pe senioria sa pe toate aleile. Cred că îi va place colţişorul nostru retras.
Elizabeth ascultă şi fugi în camera ei pentru a-şi lua umbreluţa; apoi o conduse pe nobila doamnă jos. În timp ce treceau prin hol, Lady Catherine deschise uşile de la sufragerie şi salon, declarînd, după o scurtă cercetare, că erau camere cuviincioase, după care îşi continuă drumul.
Cupeul rămase la uşă şi Elizabeth văzu că înăuntru se afla doamna de companie. Păşiră tăcute în lungul aleii cu pietriş, care ducea spre pădurice; Elizabeth era hotărîtă să nu facă nici un efort pentru a lega o conversaţie cu o persoană care se purta mai dezagreabil şi mai insolent decît de obicei.
"Cum de-am putut crede că seamănă cu nepotul său?" îşi spuse privindu-i chipul. Imediat ce intrară în pădurice, Lady Catherine începu în felul următor:
― Desigur, nu-ţi vine deloc greu, domnişoară Bennet, să înţelegi motivul călătoriei mele
aici. Propria dumitale conştiinţă trebuie să-ţi spună de ce am venit.
Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire.
― Vă înşelaţi, doamnă; nu sînt deloc în stare să-mi dau seama care este prilejul pentru
care am cinstea de a vă vedea aci.
― Domnişoară Bennet, replică senioria sa pe un ton mînios, ar trebui să ştii că nu se
glumeşte cu mine. Dar oricît de lipsită de sinceritate ai hotărît dumneata să fii, pe mine n-ai să mă găseşti astfel. Firea mea a fost totdeauna renumită pentru sinceritate şi francheţe şi, într-o chestiune atît de importantă ca aceasta, cu siguranţă că nu-mi voi schimba felul de a fi. Acum două zile mi-a ajuns la ureche un zvon cît se poate de alarmant. Mi s-a spus că nu numai sora dumitale este pe punctul de-a face o căsătorie foarte avantajoasă, ci că dumneata, că domni- şoara Elizabeth Bennet, după toate probabilităţile, se va uni curînd după aceasta cu nepotul
meu, cu propriul meu nepot, domnul Darcy. Cu toate că ştiu că trebuie să fie o minciună sfruntată, cu toate că lui nu-i pot face marea ofensă de a presupune că e posibil să fie adevărat, m-am hotărît să pornesc încoace pentru a-ţi face cunoscute simţămintele mele.
― Dacă aţi crezut că este imposibil să fie adevărat, replică Elizabeth, îmbujorîndu-se de uimire şi dispreţ, mă mir că v-aţi deranjat să veniţi atît de departe. Ce şi-ar fi putut propune senioria voastră cu acest demers?
― Să insist ca imediat un astfel de zvon să fie contrazis în mod public.
― Venirea dumneavoastră la Longbourn, pentru a mă vedea pe mine şi familia mea, spuse Elizabeth cu răceală, va constitui mai curînd o confirmare ― dacă, într-adevăr, există un astfel de zvon.

― Dacă! Pretinzi deci că nu ai cunoştinţă de el! Nu a fost el lansat, în mod stăruitor, chiar de dumneata? Nu ai cunoştinţă de răspîndirea unui asemenea zvon?
― Nu am auzit niciodată că ar circula.
― Şi poţi declara de asemeni că nu are nici un temei?
― Nu am pretenţia de a poseda o francheţe egală cu a senioriei voastre. Domnia voastră
puteţi pune întrebări la care eu aş putea să nu doresc să răspund.
― Asta nu se poate suporta. Domnişoară Bennet, insist să mi se răspundă. Ţi-a făcut el,
ţi-a făcut nepotul meu o cerere în căsătorie?
― Senioria voastră a declarat că lucrul acesta este imposibil.
― Aşa ar trebui să fie; trebuie să fie aşa, atîta vreme cît are încă uzul raţiunii. Dar
vicleşugul şi ademenelile dumitale au putut să-l facă să uite, într-un moment de rătăcire, ce-şi datorează lui însuşi şi întregii sale familii. L-ai fi putut împinge la asta.
― Dacă am făcut-o, aş fi ultima făptură care s-o mărturisescă.
― Domnişoară Bennet, dumneata ştii cine sînt eu? N-am fost obişnuită cu un asemenea limbaj. Sînt cea mai apropiată rudă pe care o are pe lume şi am căderea să-i cunosc preocupările cele mai intime.
― Dar nu aveţi căderea să le cunoaşteţi pe ale mele; şi o purtare ca aceea de faţă nu mă va face, în nici un caz, să fiu mai explicită.
― Dă-mi voie să mă fac bine înţeleasă. Căsătoria aceasta, la care ai îndrăzneala să aspiri, niciodată nu va avea loc ― nu, niciodată. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea. Acum, ce ai de spus?
― Numai atît ― că dacă este aşa, nu puteţi avea nici un motiv să presupuneţi că-mi va face mie o cerere în căsătorie?
Lady Catherine şovăi o clipă şi apoi replică:
― Logodna dintre ei este de o natură foarte specială. Au fost destinaţi unul altuia din copilărie. A fost dorinţa specială a mamei lui, ca şi a mamei ei. Am făcut planuri pentru unirea lor, de cînd erau în leagăn; şi acum, cînd dorinţa ambelor surori ar putea să se împlinească prin căsătoria lor, acest lucru să fie împiedicat de o tînără fată inferioară prin naştere, fără nici o greutate în societate şi fără nici o legătură cu familia! Nu ai nici o consideraţie pentru dorinţa familiei sale ― pentru logodna sa tacită cu domnişoara de Bourgh?? Eşti oare total lipsită de orice simţ de bună-cuviinţă şi pudoare? Nu m-ai auzit spunînd că din primele ceasuri ale vieţii lui a fost sortit verişoarei sale?
― Ba am auzit. Dar ce mă priveşte pe mine? Dacă nu există nici o altă piedică la căsătoria mea cu nepotul domniei voastre, desigur că nu mă va reţine faptul că mama şi mătuşa lui au dorit ca dînsul să se însoare cu domnişoara de Bourgh. Aţi făcut amîndouă atît cît aţi putut, plănuind această căsătorie. Realizarea ei depinde de alţii. Dacă domnul Darcy nu este legat de verişoara sa nici printr-o datorie de onoare, nici printr-o înclinaţie, de ce nu poate face o altă alegere? Şi dacă eu sînt cea aleasă, de ce să nu-mi fie îngăduit să-l accept?
― Deoarece onoarea, eticheta, prudenţa ― ba chiar interesul o interzic. Da, domnişoară Bennet, interesul: pentru că să nu te aştepţi să fii luată în seamă de familia sau prietenii lui, dacă, în mod voit, lucrezi împotriva dorinţelor tuturor. Vei fi criticată, dispreţuită, ignorată de toţi din jurul lui. Căsătoria dumitale va constitui o ruşine; numele nu va fi nici măcar pomenit vreodată de nici unul dintre noi.
― Acestea sînt mari nenorociri, replică Elizabeth. Dar soţia domnului Darcy trebuie să aibă motive atît de extraordinare de fericire, izvorîte în mod firesc din situaţia ei încît, luînd totul în consideraţie, să nu aibă da ce să se plîngă.
― Fată încăpăţînată, îndărătnică! Mi-e ruşine pentru dumneata! Asta ţi-e recunoştinţa pentru atenţia ce ţi-am arătat, primăvara trecută? Nu-mi datorezi nimic pentru acest lucru? Să stăm jos. Trebuie să înţelegi, domnişoară Bennet, că am venit aici cu hotărîrea neclintită de a-mi atinge scopul; nu mă voi lăsa deci abătută de la realizarea lui. Nu sînt obişnuită să mă supun capriciilor nimănui. Nu obişnuiesc să suport înfrîngeri.
― Aceasta va face situaţia actuală a senioriei voastre şi mai jalnică; asupra mea însă, nu va avea nici un efect.
― Nu permit să fiu întreruptă. Ascultă-mă în tăcere. Fiica şi nepotul meu sînt făcuţi unul pentru altul. Coboară, în linie maternă, din aceeaşi viţă nobilă; iar de partea tatălui, din familii respectabile, onorabile şi străvechi, deşi fără titluri de nobleţe. Averea lor, de ambele părţi, este splendidă. Sînt sortiţi unul altuia prin glasul fiecărui membru al caselor respective; şi ce urmează să-i despartă? ― pretenţiile de parvenire ale unei tinere fete fără familie, fără relaţii sau avere! Se poate suporta aşa ceva? Dar nu trebuie, nu va fi suportat! Dacă ţi-ai cunoaşte propriul dumitale interes, n-ar trebui să doreşti să ieşi din sfera în care ai fost crescută.
― Prin căsătoria mea cu nepotul domniei voastre n-aş socoti că ies din această sferă.

Dînsul este un gentilom, iar eu sînt fiica unui gentilom; pînă aici sîntem egali.
― Adevărat. Eşti fiica unui gentilom. Dar ce a fost mama dumitale? Ce sînt unchii şi
mătuşile dumitale? Să nu-ţi imaginezi că nu le cunosc situaţia.
― Orice ar fi rudele mele, replică Elizabeth, daca nepotul domniei voastre nu are nimic
împotriva lor, ei nu vă pot interesa pe dumneavoastră.
― Spune-mi, odată pentru totdeauna, eşti logodită cu dînsul?
Cu toate că Elizabeth n-ar fi răspuns la această întrebare, fie şi numai pentru a nu o
îndatora pe Lady Catherine, ea nu putu răspunde, după o clipă de gîndire, decît: ― Nu sînt.
Lady Catherine păru mulţumită.
― Şi vrei să-mi promiţi că nu vei face niciodată un asemenea pas?
― Refuz să fac o promisiune de acest fel.
― Domnişoară Bennet, sînt revoltată şi uimită. M-am aşteptat să găsesc o tînără femeie
mai rezonabilă. Dar nu te amăgi cu gîndul că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca de aici pînă ce nu-mi vei da asigurarea pe care o pretind de la dumneata.
― Iar eu, desigur, nu o voi da niciodată. Nimeni nu mă va intimida într-atît, încît să fac ceva iraţional. Senioria voastră doreşte ca domnul Darcy să se căsătorească cu fiica domniei voastre; dar dacă v-aş da promisiunea dorită, lucrul acesta ar face oare căsătoria lor mai pro-
babilă? Presupunînd că dînsul ţine la mine, refuzul meu de a-l accepta l-ar face oare să dorească s-o ia pe verişoara lui? Îngăduiţi-mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele pe care le-aţi adus în sprijinul acestei cereri extraordinare au fost tot atît de neserioase pe cît de nesocotită a fost şi cererea. Vă înşelaţi total asupra caracterului meu dacă vă imaginaţi că pot fi influenţată de insistenţe ca acestea. Cît de mult ar încuviinţa nepotul domniei voastre acest amestec în treburile sale, n-aş putea-o spune, dar nu aveţi, cu siguranţă, nici un drept să vă amestecaţi într-ale mele. Mă văd deci silită să vă rog să nu mai fiu inoportunată pe această temă.
― Nu te pripi, te rog. Nu am terminat încă. La obiecţiunile asupra cărora am insistat pînă acum, mai am de adăugat încă una. Nu-mi sînt necunoscute amănuntele fugii infame a celei mai mici dintre surorile dumitale. Ştiu totul; ştiu că măritişul ei a fost o afacere cîrpită, pe cheltuiala tatălui şi a unchiului dumitale. Şi o astfel de fată să fie cumnata nepotului meu? Iar soţul ei, care este fiul administratorului defunctului său părinte, să-i fie cumnat? Cerule mare! Ce-ţi trece prin gînd? S-ar putea ca umbrele de la Pemberley să fie astfel pîngărite?
― Acum nu mai puteţi avea nimic să-mi spuneţi, răspunse Elizabeth plină de resentimente. M-aţi insultat în toate felurile posibile. Trebuie să vă rog să-mi îngăduiţi să mă întorc în casă.
Şi cu aceste vorbe, se ridică. Lady Catherine se ridică şi dînsa şi reveniră către casă. Senioria sa era extrem de enervată.
― N-ai deci nici o consideraţie pentru cinstea şi reputaţia nepotului meu! Fată egoistă şi lipsită de simţire! Nu ţii seama că înrudirea cu dumneata trebuie să-l dezonoreze în ochii tuturor?
― Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. Îmi cunoaşteţi sentimentele.
― Eşti hotărîtă deci să-l iei?
― N-am spus deloc aşa ceva. Sînt hotărîtă numai să acţionez aşa cum, după părerea mea,
voi putea fi fericită, fără a ţine seama de dumneavoastră sau de oricare altă persoană atît de total străină de mine.
― Prea bine. Refuzi deci să mă îndatorezi. Refuzi să asculţi de imperativele datoriei, onoarei şi recunoştinţei.Eşti hotărîtă să-l dezonorezi în ochii tuturor prietenilor săi şi să faci din, el obiectul de dispreţ al lumii.
― Nici datoria, nici onoarea, nici recunoştinţa, replică Elizabeth, nu au nimic a-mi impune în cazul de faţă. Nici un principiu de acest fel nu ar fi violat prin căsătoria mea cu domnul Darcy. Iar în privinţa resentimentelor familiei sale, sau a indignării lumii întregi: dacă familia ar
fi nemulţumită de însurătoarea lui cu mine, acest lucru nu mi-ar produce nici un moment de supărare; şi lumea, în general, va avea prea multă minte ca să participe la acest dispreţ.
― Va să zică aşa gîndeşti dumneata! Asta este hotărârea, dumitale definitivă! Foarte bine. Voi şti acum ce trebuie să fac. Să nu-ţi închipui, domnişoară Bennet, că îţi vei satisface vreodată ambiţia. Am venit să te încerc. Am sperat să te găsesc rezonabilă; dar, fii sigură, îmi voi urmări scopul.
În felul acesta vorbi Lady Catherine pînă ce ajunseră lîngă portiţa cupeului, unde, întorcîndu-se grabnic pe loc, adăugă:
― Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domnişoară Bennet. Nu îi trimit complimente mamei dumitale. Nu meriţi astfel de atenţie. Sînt cît se poate de nemulţumită.

Elizabeth nu răspunse nimic; şi, fără să încerce S-O convingă pe senioria sa să poftească în casă, intră numai ea, liniştită. În timp ce urca scările, auzi cupeul depărtîndu-se. Mama ei o aştepta la uşa budoarului, nerăbdătoare s-o întrebe de ce Lady Catherine nu voise să vină iarăşi înăuntru şi să se odihnească.
― N-a dorit asta, răspunse fiica sa, a dorit să plece.
― E o femeie foarte fină. Şi faptul că ne-a făcut o vizită este fantastic de politicos, deoarece
a venit, cred, ca să ne spună că familia Collins este bine. Se duce undeva, probabil, şi-aşa, trecînd prin Meryton, s-a gîndit să profite şi să vină să te vadă. Presupun că nu a avut ceva anume să-ţi spună, Lizzy.
Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci îi era cu neputinţă să mărturisească ce discutase cu Lady Catherine.