Cap. 34

285 17 0

de adelinat17

de adelinat17

Capitolul XXXIV
După plecarea lor, Elizabeth, ca şi cînd ar fi dorit să se îndîrjească tot mai mult împotriva domnului Darcy, hotărî să recitească toate scrisorile pe care i le scrisese Jane, de la venirea ei în Kent. În aceste scrisori Jane nu se plîngea de nimic, nu reînvia întâmplări trecute, nici nu pomenea ceva despre vreo nouă suferinţă; dar în toate, şi aproape în fiecare rînd din fiecare scrisoare, se simţea lipsa acelei voioşii care îi caracteriza stilul şi care, izvorînd din seninătatea unui spirit împăcat cu sine şi binevoitor faţă de toată lumea, nu era mai niciodată înnorată. Elizabeth se opri asupra fiecărei propoziţii care sugera ideea unei nemulţumiri, cu o atenţie pe care nu o avusese la prima lectură. Felul neruşinat în care se lăudase domnul Darcy eu suferinţele pe care fusese în stare să le pricinuiască îi dădură o idee mai vie despre durerea surorii sale. Simţi o oarecare mîngîiere la gîndul că peste două zile vizita lui la Rosings va lua
sfîrşit şi o mai mare mîngîiere la gîndul că în mai puţin de două săptămîni va fi din nou cu Jane şi se va strădui s-o ajute cu toată puterea dragostei ei să-şi recapete liniştea.
Nu se putu gîndi la plecarea lui Darcy din Kent fără să nu-şi aducă aminte că vărul lui urma să plece împreună cu el; dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede că nu avea nici un fel de intenţii, şi oricît de simpatic i-ar fi fost, Elizabethei nu-i trecea prin gînd să se întristeze din cauza lui.
Pe cînd lua această hotărîre, fu trezită de sunetul clopotului de la intrare; se simţi puţin emoţionată la gîndul că putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le făcuse o dată o vizită seara, tîrziu, şi care poate venise acum pentru a se interesa în mod special de ea. Gîndul acesta fu însă imediat gonit şi dispoziţia ei suferi o mare schimbare cînd, complet uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrînd. Acesta începu imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate, punînd vizita lui în seama dorinţei de a afla că se simţea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o politeţe rece. Domnul Darcy luă loc cîteva clipe, apoi, ridicîndu-se, merse de colo pînă colo prin cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvînt. După o tăcere de cîteva minute, Darcy veni în faţa ei şi, foarte tulburat, începu astfel:
― Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă mărturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare.
Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roşi, deveni bănuitoare şi
rămase tăcută. El luă totul drept o suficientă încurajare şi îi mărturisi, în continuare, tot ce simţea şi simţise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, în afară de simţămintele inimii, mai erau şi altele de menţionat şi nu fu mai elocvent pe tema afecţiunii lui decît pe aceea a mîndriei. Conştiinţa inferiorităţii ei şi a faptului că ― aceasta însemna o degradare pentru el, obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna raţiunea înaintea sentimentului, fură dezbătute cu o căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să-i susţină cererea.
În pofida antipatiei sale profund înrădăcinate, nu putu rămîne insensibilă la omagiul ce-l reprezenta dragostea unui asemenea om; şi, deşi intenţiile ei nu se schimbară nici un moment, îi păru rău ― în prima clipă ― de durerea pe care Darcy urma s-o resimtă; dar limbajul folosit în continuare îi stîrni indignarea şi toată compătimirea i se prefăcu în mînie. Încercă totuşi să se liniştească pentru a-i răspunde cu răbdare cînd va sfîrşi de vorbit. El încheie, arătîndu-i tăria afecţiunii pe care, în ciuda încercărilor făcute, îi fusese cu neputinţă s-o înfrîngă şi îşi exprimă speranţa că dragostea îi va fi răsplătită acordîndu-i mîna ei. În timp ce vorbea, Elizabeth îşi putu da seama că el nu avea nici o îndoială în privinţa unui răspuns favorabil. Vorbea despre teamă şi nelinişte, dar chipul lui exprima o totală siguranţă. O astfel de atitudine nu putea decît s-o irite şi mai tare şi cînd Darcy sfîrşi, Elizabeth îi spuse cu tot sîngele năvălindu-i în obraji:
― În împrejurări ca aceasta de faţă, cred că regula stabilită cere să arăţi cît de îndatorată eşti pentru sentimentele mărturisite, oricît de inegal ai răspunde acestor sentimente. Este firesc să te simţi îndatorat şi dacă aş putea simţi vreo recunoştinţă, v-aş mulţumi. Dar nu pot. Nu am dorit niciodată preţuirea dumneavoastră şi mi-aţi acordat-o, desigur, cu totul fără să vreţi. Îmi pare rău să fi prilejuit cuiva o suferinţă. S-a întîmplat însă absolut fără să vreau şi va fi, sper, de scurtă durată. Considerentele care v-au împiedicat multă vreme să acceptaţi sen- timentul de dragoste ce-l aveţi pentru mine vor putea, fără prea multă greutate, să-l înăbuşe, după această explicaţie.
Domnul Darcy, care stătea rezemat de cămin, cu ochii fixaţi pe chipul ei, păru că-i primeşte cuvintele cu tot atîta indignare cît şi uimire. Chipul îi păli de mînie şi pe fiecare trăsătură i se putea vedea tulburarea ce-i cuprinsese mintea. Se luptă să pară stăpîn pe sine şi nu-şi dezlipi buzele pînă nu i se păru că reuşise că se stăpînească. Pentru Elizabeth, tăcerea ce urmă fu groaznică. În cele din urmă, cu un glas voit calm, el spuse:
― Şi acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă aştept. Aş putea eventual dori să fiu informat de ce ― cu un atît de mic efort de politeţe ― sînt astfel respins. Dar este de mică importanţă.
― Aş putea şi eu tot atît de bine întreba, replică Elizabeth, de ce, cu scopul atît de vădit de a mă jigni şi insulta, v-aţi gîndit să-mi spuneţi că m-aţi îndrăgit împotriva voinţei, împotriva raţiunii şi chiar împotriva firii dumneavoastră. Nu este aceasta întrucîtva o scuză pentru lipsa mea de politeţe, dacă am fost nepoliticoasă? Dar mai am şi alte motive. Ştiţi că am. Dacă propriile mele sentimente nu v-ar fi potrivnice, dacă ar fi indiferente, sau chiar dacă v-ar fi favorabile, credeţi că ar exista vreun considerent care să mă înduplece să accept ca soţ pe omul care a distrus, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult iubită?
Cînd Elizabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se schimbă la faţă; emoţia îi fu însă de scurtă durată şi o ascultă fără s-o întrerupă în timp ce ea continuă:
― Am toate motivele din lume să gîndesc rău despre dumneavoastră. Nu există scuză

pentru rolul nejustificat şi lipsit de generozitate pe care l-aţi jucat în cazul lor. Nu puteţi îndrăzni, nu puteţi nega că aţi fost factorul principal, dacă nu singurul, care i-a despărţit pe unul de celălalt, expunîndu-l pe unul dintre ei criticii oamenilor pentru capriciu şi nestatornicie, iar pe celălalt, rîsului lumii pentru speranţele sale înşelate, şi lăsîndu-i pe amîn- doi pradă unei suferinţe dintre cele mai cumplite.
Se întrerupse şi remarcă, adînc indignată, că o asculta cu un aer ce dovedea că rămăsese cu totul străin de vreun sentiment de remuşcare. O privea chiar cu un surîs ce afecta neîncrederea.
― Puteţi nega că aţi făcut aceasta? repetă ea.
Darcy răspunse atunci cu o linişte simulată:
― Nu doresc deloc să neg că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-l despărţi pe
prietenul meu de sora dumneavoastră, sau că mă bucur de reuşita mea. Cu el am fost mai bun decît cu mine însumi.
Elizabeth trată cu dispreţ această reflecţie politicoasă; sensul ei însă nu-i scăpă şi fu de natură a-i cîştiga bunăvoinţa.
― Dar aceasta nu este singura circumstanţă pe care se bazează antipatia mea. Cu mult înainte îmi formasem părerea despre dumneavoastră. Caracterul dumneavoastră îmi fusese dezvăluit acum cîteva luni de domnul Wickham. Ce aveţi de spus în chestiunea aceasta? Prin
ce act imaginar de prietenie vă puteţi apăra în cazul acesta? Sau prin ce denaturări puteţi induce pe alţii în eroare în chestiunea asta?
― Arătaţi un viu interes pentru necazurile acestui domn, spuse Darcy pe un ton mai puţin liniştit şi cu faţa mai intens colorată.
― Cine cunoaşte nenorocirile prin care a trecut, nu se poate să nu-i poarte un viu interes.
― "Nenorocirile prin care a trecut!" repetă Darcy cu dispreţ, da, nenorocirile lui au fost mari, într-adevăr.
― Şi aceasta datorită dumneavoastră, exclamă Elizabeth cu hotărîre. Dumneavoastră l-aţi adus în starea de sărăcie, sărăcie relativă, în care se află astăzi. L-aţi lipsit de avantajele ce-i fuseseră destinate, şi dumneavoastră ştiaţi să-i fuseseră destinate. L-aţi lipsit în anii cei mai frumoşi ai vieţii de acea independenţă care i se cuvenea, şi pe care o merita. Aţi făcut toate astea şi îi mai şi luaţi nenorocirile în derîdere şi le trataţi cu dispreţ.
― Şi aceasta, strigă Darcy, străbătînd camera cu paşi repezi, este părerea dumneavoastră despre mine! În felul acesta mă apreciaţi? Vă mulţumesc pentru a mi-o fi explicat atît de clar. Greşelile mele, după aceste raţionamente, sînt într-adevăr grele. Dar poate că, adăugă el oprindu-se din mers şi întorcîndu-se către ea, poate că aceste culpe ar fi fost trecute cu vederea dacă mîndria nu v-ar fi fost rănită de mărturisirea cinstită a scrupulelor care m-au împiedicat, mult timp, de a lua vreo hotărîre serioasă. Poate că v-aţi fi înăbuşit aceste amare acuzaţii dacă v-aş fi ascuns cu mai multă diplomaţie luptele pe care le-am dat şi v-aş fi măgulit, încredinţîndu-vă că am fost mînat de o pornire totală, imposibil de stăpînit prin raţiune, prin judecată, prin orice. Dar am oroare de ascunzişuri de orice fel. Şi nici nu mi-e ruşine de sentimentele despre care v-am vorbit. Erau fireşti şi drepte. V-aţi fi putut aştepta să fiu bucuros de inferioritatea rudelor dumneavoastră? Să mă felicit pentru speranţa de a avea rude a căror poziţie în societate este atît de net sub nivelul meu?
Elizabeth simţea cum îi creştea mînia cu fiecare clipă; totuşi, încercă din răsputeri să fie liniştită, cînd îi spuse:
― Vă înşelaţi, domnule Darcy, dacă presupuneţi că modul în care v-aţi făcut declaraţia m-a impresionat în vreun alt fel, decît că m-a dispensat de mîhnirea pe care aş fi putut-o simţi refuzîndu-vă, dacă v-aţi fi purtat ca un gentilom.
La aceste vorbe, Darcy tresări; dar nu spuse nimic, şi ea continuă:
― Nu mi-aţi fi putut face cererea dumneavoastră în căsătorie în nici un mod care m-ar fi putut tenta s-o accept.
Uimirea lui fu iarăşi vădită şi o privi cu o expresie în care se amestecau neîncrederea şi
jignirea cea mai adîncă. Elizabeth continuă:
― Chiar de la început ― aş putea să spun chiar din clipa cînd v-am cunoscut ― purtarea
dumneavoastră, convingîndu-mă pe deplin de aroganţa, înfumurarea şi dispreţul egoist ce-l aveţi pentru simţămintele celorlalţi, a fost de natură să formeze baza dezaprobării pe care întîmplările ce au urmat au clădit o antipatie atît de neclintită; şi nu trecuse nici o lună de cînd vă cunoşteam cînd am simţit că sînteţi ultimul om din lume cu care m-aş fi hotărît vreodată să mă căsătoresc.
― Aţi spus destul, doamnă. Vă înţeleg perfect simţămintele şi nu-mi rămîne decît să mă simt ruşinat de ale mele. Iertaţi-mă pentru a vă fi răpit atît de mult timp şi primiţi, vă rog, urările mele cele mai bune de sănătate şi fericire.

Şi, cu aceste cuvinte, părăsi grăbit camera, iar Elizabeth îl auzi în clipa următoare deschizînd uşa de la intrare şi ieşind.
Vîltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se mai putu ţine în picioare şi, de slăbiciune, se aşeză şi plînse timp de o jumătate de oră. Uimirea, în legătură cu cele întîmplate, creştea pe măsură ce se gîndea. Era aproape de necrezut ca domnul Darcy să-i fi cerut mîna; ca el să fi fost îndrăgostit de ea timp de atîtea luni ― atît de îndrăgostit, încît să dorească să se însoare cu ea, în pofida tuturor obiecţiunilor care-l făcuseră să-şi împiedice prietenul să se însoare cu sora ei, obiecţiuni care aveau, desigur, cel puţin aceeaşi greutate şi în propriul lui caz. Era îmbucurător să fi inspirat fără să vrea o dragoste atît de puternică. Dar mîndria lui, oribila lui mîndrie, mărturisirea fără de ruşine a ceea ce făcuse în cazul Janei, siguranţa de neiertat cu care recunoscuse totul, deşi nu-şi putuse justifica fapta, insensibilitatea cu care pomenise de domnul Wickham şi cruzimea lui faţă de acesta, cruzime pe care nici nu încercase s-o nege, înăbuşiră curînd înduioşarea stîrnită, pentru o clipă, de gîndul la dragostea lui.
Nu încetă să se gîndească la cele întîmplate, într-o stare de mare agitaţie, pînă ce huruitul trăsurii Lady-ei Catherine o făcu să-şi dea seama că nu era deloc în stare să facă faţă privirii cercetătoare a Charlottei şi se grăbi să fugă în camera ei.