Aşteaptă mereu timpul să treacă, uitând...
Uitând mereu şi mereu, de unde vi, mergând.
Mergând tot mereu pe drumul ce te pierde, ascultând.
Ascultând cum viaţa se uneşte cu uitarea, dispărând.
Răsfăţat gând al pierderii de sine...
Paralel cu mine se află, acelaşi, paralel cu tine,
Scop fără un ţel anume,
Tu asculţi, tu, cel făr de nume.
Descătuşată inimă din sentiment primordial,
Iubire aprinsă, instinctul animal.
Piatra, ce loc de drept în piept îl are.
Aprinsă flacără dusă-n visare...
Pare desprins din valsul timpului,
Întâlnire şireată, dorinţa din sinele Tatălui.
Pe panza timpului ce se țese-n eter,
Se lasă dorinţele ce se cer.
Pastel de culori adânc închise,
Portativ cu note adânc ascunse,
Sentiment usturător de vină şi ură,
Regăsirea anunţându-se prea dură.
Un lord de întuneric, în lumea luminată,
O pată de umbră, pe soare aruncată,
Trăindu-şi lupta în sinele întunecat,
Aşteptând singur, mereu aruncat,
Şlefuind mereu sculptura propriului trup.
Caracterul plăpând, pe care alţii îl rup,
Împărţind trupul şi mintea mereu.
De unde eşti tu şi unde apar eu?
Fug? De cine? Mereu de un eu...
Cine să mă înţeleagă, dacă nu eu?
Nu sunt ascultat nici de mine însumi,
Nimeni nu ascultă plânsumi,
Lepădat de ce înseamnă lume, viaţă,
Oropsit al lumii de la suprafaţă,
Exilat din utopia lumii,
Ascuns mereu în cotoanele uitării.
O sinfonie unită mereu între două părţi,
Lumina zilei, precedată de întunericul unei nopţi.
Fals compliment aruncat din lună,
Pământul ascuns n-are să-l spună.
Dedicat unui întreg de basme oculte.
Cuvinte atât de puternice, dar mute.
Priviri oglindite de tremurul glaciar,
Goale... Două poze de ziar.
Sticloşi sunt ochii ce se ascund.
Iubiri adânci, un gând profund.
Un sine singur nu poate exista,
Unul de altul nu pot scăpa.
Nu poţi şti ce e bine, dacă nu ai auzit de rău,
Nu-l poate avea nimeni, dacă şti că e al tau!
Acompaniament continuu şi sincronizat,
De coexistenţă mereu apărat.
Flăcări de cristal lichid ce zboară peste ape limpezi.
Drumuri şerpuite, pe care uşor te pierzi.
Lacuri glaciare, din munții cu lavă topită.
Cu grija unui alter ego viata mi-a fost pricopsită.
Două minţii... Adunate într-un singur trup,
Două sfori, întinse, ce una pe alta mereu se rup,
Doctor Jekyll si Domnul Hyde, două voci total opuse,
Monstrul mintal, adus la viata, în carne şi oase.
Iubirea în ură, pacea în război, roşul în albastru!
Aşa aduci la viaţă fiinţa, aşa creezi un monstru.
Trupul firav devine un majordom umil,
Fie bătrân, fie adult, fie truprul unui copil.
Răpeşte-mi şi ultima urmă de umanitate!
Ia-mi şi ultima fărâmă de intimitate!
Fă-mă uitat cu totul de lumea ce mă înconjoară!
Șterge-mă! Lasă-mă! Îngroapă-mă ca pe o comoară!
Lacul de sânge, vărsat din lacrimi adânci şi amare,
Acolo lasă trecutul să se lege şi priveşte-l cum dispare.
Trăiesc înafara timpului ce există, nu mă regăsesc.
Numai greşeli continue acaparez, numai prostii, gândesc.
Şopteşte-mi un ultim cuvânt de final, un simplu "rămas bun"!
Pleacă apoi, să nu pot altceva să-ţi spun...
Lasă-mă să trăiesc singur în mintea mea!
Nu te mai întoarce în capul meu... Du-te-n mintea ta!
